Castele de furie

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi.

Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru.

Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă.

Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“.