Elogiul vanitatii
„Omul care, privind în străfundul sufletului, aspiră sincer să afle ceva riscă să descopere despre sine adevăruri nu foarte măgulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era şi de aşteptat, la ideea imposibilităţii cunoaşterii de sine. Această idee ne convine: preferăm să ne odihnim capul în întunericul călduţ al nisipului, decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struţ.
Cunoaşterea de sine riscă să devină o insultă la adresa amorului propriu, deşi ea rămâne, nu mai puţin, o năzuinţă trufaşă. Un ideal ce aşează Adevărul mai presus de Bine şi de bunele intenţii cu care e pavat drumul spre iad. Un ideal ce aşează, de asemenea, Adevărul mai presus de Frumos – adică de simbolul (cum s-a spus) al binelui moral şi, chiar în mai mare măsură, al lumii aparenţelor.“ (Andrei VIERU)
