Haide, zboara odata

Personajele lui Etgar Keret se situează la intersecția fantasticului, cinismului și ironiei fine cu realitatea în formele ei cele mai banale. Greutatea de a fi părinte și pierderea, familia și singurătatea, războiul și joaca de-a războiul, tați care devin iepuri și pești de aur, crime și, în cele din urmă, iubirea și memoria defilează toate în tablourile pe care le schițează Keret, forțând parcă limitele genului și obținând un concentrat de proză elegantă și alertă. Universuri întregi ce se nasc din primele fraze deviază dintr-odată de la normalitatea aparentă, pentru a ajunge în cele mai surprinzătoare locuri.

Iar ceea ce leagă discret toate poveștile între ele este, paradoxal, tocmai impasul comunicării: personajele lui Keret văd aproape periferic și izbutesc cu greu să comunice. Dar asta nu le face mai puțin umane, dimpotrivă, există ceva profund omenesc până și în cele mai fantastice detururi ale istoriilor prin care sunt purtate.