Marioara Voiculescu. Maresala teatrului romanesc

Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatal nostru, iti stavileste gandurile care o iau razna, e un exercitiu de dictie si de actorie - ce cuvinte pe care ti-ai spus ca n-o sa le mai rostesti niciodata! Dac-ai sa ajungi, intr-o alta viata, sa te intorci si sa ai studenti, o sa-i biciuiesti cu rugaciunea asta care-ti suna in urechi, nu spera si nu ai teama - dar frica n-asculta de tine, desi incerci s-o supui cu capastrul vorbelor care bat in ritmul inimii tale. Totul se intampla pentru ca, desi nu vrei sa recunosti asta, ai fugit.

Dar e timpul sa privesti adevarul in fata - suferi fiindca natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te-ai mintit ca nu mai esti actrita, dar insasi minciuna asta intemeiaza adevarul, caci trebuie sa fii cu adevarat actrita ca sa minti asa de bine, incat si tu sa te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia-ti inima-n dinti si roade-o pana sangereaza, asta inveti acum, lectia umilintei, pe care nu ti-a predat-o nimeni, nici la Conservator, nici in teatru, nici in viata: prea ti-au iesit toate si ti s-a urcat la cap, ai crezut ca esti invincibila si-acum vezi cat e de amara painea singuratatii.

Nu esti cu nimic mai buna decat cei care nu pot trai fara absint sau fara opiu, nici asta nu ti-a zis-o nimeni, ai ajuns s-o afli pe pielea ta - degeaba te-ai sumetit si ti-ai dictat singura s-o rupi cu trecutul, sa ramai privitoare ca la teatru. Dar, in loc sa devii superioara si distanta, rece si indiferenta, te simti ca un flamand in fata unei mese imbelsugate din care se infrupta nesatuii, iar tu n-ai cum sa atingi, sa gusti, sa pipai bucatele, iti ramane doar amintirea care te urmareste si te chinuie, chiar daca ai hotarat sa alungi orice urma din trecutul tau, sa nu urli, sa nu te tarasti, sa nu te vaicaresti.