O noua ultima zi

O nouă ultimă zi începe înainte de Crăciunul lui 2011, la douăsprezece trecute fix, și se încheie puțin după intrarea în 2013. Anul 2012 devine „cronotopul metaleptic” al unei cărți în care nu se întâmplă, seinfeldian și flaubertian, (mai) nimic, exceptând „catalogul mișcărilor zilnice” ale protagonistului, adică diverse tribulații de cuplu, boli, convalescențe, telefoane, filme, surfing pe net și zappinguri la televizor, deambulări fie strict domestice, fie prin Paris sau aiurea, călătorii cu avionul dinspre Franța spre România și viceversa, relația cu mama rezidentă la un cămin de bătrâni din țară, întâlniri pasagere cu amicii ș.a.; mișcări „transcrise” în fluxul și refluxul lor interior, de la limita inarticulabilului – cu ezitări și blancuri – la locvacitate, prin filtre autoironice sau fără distanță, patetic, pe pragul ultimei respirații, într-un registru stilistic și existențial întins de la vulgaritate la poezie.