Partizanii. O istorie a bravilor

După instalarea regimului comunist în România, prin fraudă și cu ajutorul sovieticilor, apoi prin înlăturarea monarhiei, dezorganizarea armatei și din cauza ocupației ruse pline de abuzuri, în foarte multe zone din țară se organizează grupuri de rezistență anticomunistă. Conform unor date ale Securității, au fost active 1.196 de astfel de facțiuni, între 1948 și 1960, răspândite pe aproape întreg teritoriul țării, de la „cete” de câteva zeci de oameni până la tabere de sute.

Comuniștii încep vânătoarea lor și, mai mult, decid să pedepsească pe oricine încearcă să îi ajute sau nu îi denunță (fie și frați sau părinți), prin torturi înfiorătoare sau execuții pe loc. Majoritatea sunt exterminați în primii ani. Supraviețuiesc însă chiar și peste zece ani cei retrași în munți, care duc o viață inimaginabil de aspră, îndeosebi în anotimpurile reci și nemaipunând la socoteală faptul că erau hăituiți continuu.

Ulterior, aproape toți sunt prinși și uciși, un număr infim reușind să iasă din temnițele sinistre ale acelor vremuri. Ultimele „cuiburi de bandiți”, cum erau denumite de autorități, au fost anihilate până în 1958. Câțiva partizani izolați au reușit să rămână ascunși și până spre finalul anilor ’70, când este acordată amnistia oricăror membri ai rezistenței.