Povestea unei lupte

Povestea unei lupte este o carte inclasabilă: un fragment de auto­biografie vag ficționalizată – dar nicidecum «romanțată» sau «lite­raturizată» –, transcriere a unei experiențe‑limită, incizie «pe viu», fără anestezie, asupra unei sensibilități exacerbate de confruntarea cu boala şi interogare – pe cât de pasionată, pe atât de cerebrală – a unui «trup» care, poate (cu o formulare a lui Gheorghe Crăciun, cinci decenii mai târziu…),«ştie mai mult».

Este, de la un punct încolo, jurnalul evoluției unei boli, compus din notații din ce în ce mai succinte, mai precise, mai concentrate, pe măsură ce ne apro­piem de final.

De finalul cărții, nu şi al«luptei», ține să ne încre­dințeze, în ultimele pagini, autoarea – care nu se mai ascunde în spatele unor măşti (sau…«ficțiuni teoretice») precum acelea ale «personajului» ori «naratorului» : «Aici se opreşte povestea unei lupte. Nu şi lupta. Doar povestea».

Pentru ca puțin mai încolo, într‑un Epilog, să adauge: «Aceasta nu este o relatare. Nici vreun mesaj. Nici vreo promisiune. Mai puțin decât un jurnal intim; doar povestea unei lupte». Cu precizarea (revelatoare din mai multe puncte de vedere): «Nu fiindcă a fost a mea; ci fiindcă‑i a atâtor şi atâtor alto­ra; lupta inegală, a omului împotriva destinului său de animal, a ființei omeneşti împotriva bolii».“

Bianca Burța-Cernat.