Sertarul cu ura

Anca Zaharia, inca de la debut, scrie o poezie puternica si personala, care te cucereste chiar si fara sa-ti dai seama. Volumul se citeste usor si cu placere, dai pagina dupa pagina cu tot mai multa curiozitate, si asta te poate induce la un moment dat in eroare: poti ramane cu senzatia ca e doar o poezie inteligenta si ironica, bine ancorata in realitate, actuala, ludica, nonconformist feminina. Dar, dupa ce ai inchis cartea, ai surpriza ca e mult mai mult decat atat. Te simti contaminat; de imaginile cuprinse in versuri, de unele finaluri, de intrebari, de stari, de ganduri.

Anca Zaharia este unul dintre acei rari scriitori inteligenti, cu gust impecabil in ce priveste literatura scrisa de altii, care a citit si a inteles indeajuns de mult incat isi permite sa se joace chiar si cu acele teme in fata carora novicii au in general o forma de respect paralizanta, care le inhiba scrisul, ajungand sa-l faca ridicol, fals sau cliseic – aflata la polul opus, Zaharia scrie cu usurinta si umor despre moarte, iubire, copilarie, parinti, obsesii, nemultumiri, dezgust, despre lumea din jur, simtind ca tot ceea ce poate fi trait poate fi de asemenea pus intr-o poezie. Si cata dreptate are!