Viktor. Umbre sub soarele Braziliei

Nu mai e nevoie de cod. Nu mai e nevoie de traducere.

Trăiesc în fluxul acestor amintiri, dar nu mai sunt un observator. Le simt ca și cum ar fi fost și ale mele. Poate au fost. Poate asta înseamnă iubirea - când amintirile ei devin ale tale, fără să le fi trăit cu adevărat.

Sau poate că suntem aruncați într‐un viitor, viitorul pe care ni l‐am fi dorit amândoi.
Ce cuvânt magic, viitor... ce bine sună.
Și atunci, de ce nu l‐am scrie la fel ca pe o scrisoare? Ca pe un roman pierdut.

Romanul pe care el nu a mai apucat să‐l vadă publicat...
Dar eu am să le rescriu povestea. Asta dacă mă lasă. Dacă pot.
Încep să înțeleg tot mai bine sensul acelor întâmplări bizare… Ce ironie!

Și totuși, de ce nu‐mi înțeleg propria viață...?