Zilele amantilor

Când am primit invitaţia de a citi manuscrisul cărţii Corinei, am acceptat temător. Sunt la o vârstă când îţi spui arogant că ai citit cam tot şi te întrebi seniorial ce ar putea să te mai surprindă. Ei bine, cartea Corinei. Care te surprinde prin toate locurile pe care le credeai securizate, impenetrabile.

Te surprinde în primul rând pentru faptul că refuză fără efort scriitura feminină, melancolică şi vag lamentabilă. Frazele sunt scurte şi nu intră bătând la uşă, ci trântind-o de perete. Apoi, te surprinde tema predilectă a cărţii: amantlâcurile, iubirile frugale, relaţiile interzise, tot tacâmul.

Practic, Corina omoară în poveştile ei orice ipocrizie feministă (chestie care mie mi-a mers la suflet), o îngroapă adânc şi îi pune capac. N-o să omit sub nicio formă limbajul, care surprinde de asemenea. Corina foloseşte limba română fără să se ferească de extremele ei. Are curaj, „are ouă”, cum s-ar spune.

Nu că ar fi singura, nu că ar fi o raritate, dar a manipula cuvinte interzise într-un text literar, fără a-i strica savoarea, nu e la îndemâna oricui. Rămâne însă la final impresia generală, cea care contează cel mai mult. Care e bună, dacă nu foarte bună. Cartea se citeşte uşor, e cinică, e vie, are tot ce îi trebuie pentru a deveni un succes. (Ştefan Caraman)