Raluca Furdui

🚇 "Lumea într-adevar merge mai departe, și merge tot mai repede. În același timp, lucrurile se erodează... se destramă..." 🚇

M-am apucat recent de seria "Turnul întunecat" de Stephen King și, recunosc, că am avut emoții, pentru că nu eram în relații prea bune cu regele. Prin urmare, încântarea mea a fost și mai mare când am descoperit cât de fabuloasă e călătoria asta spre Turn și cât de mult îmi place să mă aventurez alături de personaje în toată nebunia universului imaginat de autor.

Și dacă începutul a fost puțin mai bizar cu "Pistolarul", în "Alegerea celor trei" eram deja cu sufletul la gură, ca acum, "Ținuturile pustii" să mă poarte într-o învăluire frenetică. Cum pot să o descriu altfel când universul lumilor multiple se amestecă cu un conac bântuit, o pădure dominată de un urs cyborg, în rămășițele unor civilizații lăsate la voia sorții, billy-blumber vorbitori, și deasupra tuturor, Blaine, un tren psihotic.

"Ținuturile pustii" este totodată volumul în care călătoria inițiatică a personajelor începe să capete formă, acestea depășind rolul de simpli pioni în marea schemă a lucrurilor. Acțiunea se întețește, miza devine mai clară, iar faimoasa mantră "Lumea a mers mai departe" are mai multă însemnătate și profunzime în acest "fantastic și nesfârșit tablou al dezolării".

M-am temut pentru soarta celor 4 eroi (îi las menționați așa ca să nu intru prea mult pe terenul spoilerelor) și am făcut și o noapte albă ca să termin cartea pentru că nu puteam să dorm fără să mă mulțumesc cu un final chiar și temporar până luna viitoare când voi continua cu vol. 4. Mi-a plăcut mult felul în care s-a încheiat și în mod special atitudinea unui personaj, precum și suspansul pe care autorul l-a lăsat la dospit.

"— Ce-i cu tine? a răcnit. Ce-i cu tine, omule? E doar o fată! Doar o fată!
— [...] Nu mai plecăm de pe gheața asta, de pe lacul ăsta. Ciuliți urechile, ascultați atent! O sa auziți moartea alunecând spre voi."

Fiecare vol. de până acum din universul Witcher mi-a ajuns la suflet într-un fel sau altul, dar "Turnul rândunicii", al-VI-lea vol. are ceva deosebit.
Poate datorită accentului pus pe dezvoltarea personajelor, poate pentru că sunt deja familiară cu povestea, iar noile nuanțe aduc exact profunzimea necesară. Sau poate pentru că stilul de scriere a fost ușor diferit, protagoniștii noștri îndrăgiți fiind cei care ne-au purtat pas cu pas prin narațiune, punând cap la cap cadrele temporale, scenele semnificative și detaliile care fac diferența în cursul evenimentelor, aducând tehnica povestirii în ramă la rang de artă.

Autorul ne reamintește că "Moara predestinării n-a stat pe loc, a măcinat grăunțele sorții... Ceea ce este scris trebuie să se întâmple." Prin urmare, nu ne lasă răgaz și încă de la începutul cărții ne face martorii unei scene de mare impact. Ciri, "Zirael, Rândunica, copilul-surpriză. Aleasa. Copilul destinului. Copilul Sângelui mai Vechi" este găsită de un pustnic în pădure, mai mult moartă decât vie, urmând ca din acel punct să aflăm ce s-a întâmplat cu ea de când a părăsit banda Șobolanilor.

Autorul reia și drumul aventurilor lui Geralt în căutarea lui Ciri, suplimentând efectivele fermecătorul său grup cu tânăra Angouleme, o adevărată supraviețuitoare.
Însă Ciri fură lumina reflectoarelor, punctând mai mult ca oricând caracterul inițiatic al întregii poveștii și oferindu-ne multe scene memorabile pe măsură ce se străduiește să răzbată în ciuda tuturor vicisitudinilor pentru că toți par să fie pe urmele ei dintr-un motiv sau altul.

Schema intrigilor politice este tot mai complicată, personajele negative se tot adună în mod amenințător, iar autorul mai plusează cu încă unul, Leo Bonhart, o adevărată mașină de ucis.

Yennefer strălucește la rândul său în acest volum, într-o ipostază puțin diferită.

Atmosfera redată e în egală măsură feerică și apăsătoare, cu trimiteri constante la sfârșitul inevitabil al acestei lumi.