Raluca Furdui

🔮"— Există alte lumi în afară de astea. [...] Ți-amintești?
— Unele lucruri poate că există doar într-una. Într-un singur unde, într-un singur când." 🔮

M-am îmbarcat în aventurile pistolarului Roland în urmă cu 3 volume și nu mai e cale de întoarcere. Prin urmare, trenul psihiotic Blaine din Ținuturile pustii m-a adus la Vrăjitorul și globul de cristal, al patrulea volum al seriei fantasy western "Turnul întunecat" de Stephen King.

Acțiunea volumul continuă exact din punctul în care s-a întrerupt în volumul precedent, deci avem parte de multă tensiune și răsturnări de situație.

Încă de la primul volum îmi doream să aflu mai multe detalii despre Roland, despre trecutul lui și ce anume l-a transformat în anti-eroul desăvârșit, măcinat de obsesia lui de a găsi Turnul întunecat și de a schimba lucrurile. Dorința mi-a fost îndeplinită acum, astfel că am sorbit cu sufletul la gură alături de ka-tet întoarcerea la zilele tinereții lui Roland. Și în mod deosebit la momentul în care a fost nevoit să ucidă copilul ce sălășluia în sufletul lui pentru a lăsa bărbatul să-i poată lua locul, astfel încât să poată face față grelelor încercări care se întrevăd la orizontul dintre lumi.

Așadar, "Vrăjitorul și globul de cristal" este o poveste în poveste, în care descoperim noi personaje sau noi nuanțe și trăsături ale personajelor îndrăgite deja în volumele anterioare. Știam și simțeam că norii negri apasă greu asupra destinelor lor și am întors paginile de multe ori cu teamă și tot nu am fost pregătită când consecințele evenimentelor mi-au spulberat fragilele speranțe.

Mi-a plăcut atmosfera western, ceva ce nu credeam că o să zic vreodată, eu nefiind o fană a unui astfel de univers, dar aici a funcționat cu mult succes.
Partea de romance a desăvârșit toată drama, oferind încă o piesă esențială în înțelegerea psihologiei personajelor și a complexității universului închipuit de autor, compensând ritmul puțin mai lent, comparativ cu restul volumelor.

🗡️✨ "Lașul [...] moare de o sută de ori. Curajosul moare o singură dată. Dar duduia Fortuna îi favorizează pe curajoși și-i disprețuiește pe lași." 🗡️✨

Dacă mi-am luat sabia în spate și am pornit pe drumul aventurilor lui Geralt, țesut cu iscusință de Andrzej Sapkowski, îmi e imposibil să mă opresc, așa că am ajuns la "Vremea disprețului", volumul IV al seriei Witcher.

Fiecare volum aduce noi straturi și nuanțe, arătându-ne cât de vast și complex este acest univers stăpânit de regi, prințese, cavaleri, vrăjitoare, elfi, piticani, multă magie, profeții și jocuri de putere.

Și apropo de jocurile de putere, în "Vremea disprețului" acestea devin tot mai acerbe. Atât în ceea ce privește stăpânirea diverselor regate, regii fiind mai vulnerabili ca niciodată, cât și la capitolul puterilor magice, stârnindu-se o adevărată bătălie între vrăjitori și magicieni. Eroii noștri sunt prinși în aceste lupte, iar ce părea până acum o amenințare mai îndepărtată, devine o realitate crudă și înșelătoare.
Războiul se propagă cu o viteză alarmantă, aducând moarte, sărăcie, boală, invidie, trădare, dispreț și o repoziționare a personajelor îndrăgite până acum.

Caracterul inițiatic este preponderent în acest volum, la fel și nuanțele morale, atrăgând atenția asupra faptului că binele și răul sunt în permanență fațete ale aceleași monede, într-o lume a alegerilor dificile și a consecințelor brutale.

Am păstrat în mod intenționat o descriere mai generală asupra evenimentelor pentru a nu intra pe teritoriul spoilerelor, fiind și al-IV-lea volum al seriei. Dar dacă iubiți high fantasy-ul și nu ați descoperit încă universul Witcher merită din plin să o faceți, fie prin intermediul cărților, fie prin cel al jocurilor video. La ecranizare zic pas pentru că nu i s-a făcut deloc dreptate.

⚔️🩸"Intoleranța și superstiția au fost întotdeauna trăsături ale proștilor din mulțime și niciodată, din câte cred eu, nu vor fi smulse din rădăcini, pentru că sunt la fel de veșnice ca prostia însăși. Acolo unde astăzi se înalță munții vor fi cândva mări, acolo unde astăzi se învolburează mările vor fi mâine pustiuri. Numai prostia tot prostie rămâne." ⚔️🩸

Am pășit recent în universul Witcher și m-a cucerit iremediabil așa că mi-am luat sabia și am pornit și luna asta pe drumul aventurilor vânătorului de monștri, Geralt din Rivia cu "Sângele elfilor", volumul III al seriei. Aici începe adevărata acțiune a acestui vast și fascinant univers, populat cu regi, cavaleri, prințese, vrăjitoare, elfi, piticani, multă magie, profeții și jocuri de putere.

Autorul face foarte firesc legătura între volume, pentru că "Sângele elfilor" începe cu poemul faimosului trubadur Jaskier care ne relatează povestea cu care s-a încheiat vol. precedent. Ascultătorii lui întrebându-se ce e mit și realitate. Reușește Geralt în misiunea sa? Este adevărată povestea copilului destinului? A supraviețuit acel copil? Bănuielile cu privire la identitatea sa se confirmă?

Pe lângă toate aceste necunoscute, miza crește pentru că războiul dintre oameni și elfi pornit în Cintra, amenință să cuprindă tot mai multe regiuni, ambiția imperiului Nilfgaard fiind tot mai nestăvilită.

Astfel că scenele de luptă își fac tot mai mult loc și totul devine mult mai intens.
Volumul strălucește și la capitolul dezvoltarea personajelor și a dinamicii dintre acestea, aducând în mod implicit și mai multă profunzime.

În acest volum, Geralt cedează lumina reflectoarelor în favoarea lui Ciri. Antrenare și pregătirea ei ne permit o privire de interior asupra modului în care sunt formați vrăjitori și magicienii, dar și ocazia de a ajunge în misteriosul Kaer Morhen, un loc care mi-a stârnit interesul de la bun început, fiind doar menționat în volumele precedente ca locul în care Geralt a devenit vrăjitorul din prezent.

Închei în speranța că am reușit să evit spoilerele și să vă fac suficient de curioși să descoperiți povestea lui Geralt, dacă iubiți universul fantasy.

🗝️"Timpul este o gaură de cheie. [...]. Uneori trebuie să ne aplecăm ca să ne uităm prin el. Iar vântul pe care îl simțim atunci cum ne mângâie obrajii — vântul acela care suflă prin gaura cheii — este răsuflarea întregului univers." 🗝️

"Vântul prin gaura cheii" este puntea dintre volumul 4 - Vrăjitorul și globul de cristal și volumul 5 - Lupii din Calla din Turnul întunecat de Stephen King.

La fel ca în volumul precedent, și aici întâlnim tehnica povestirii în ramă, pistolarul Roland relatând ka-tet-ului său nu una, ci două povești, în timp ce ne îndeamnă să ne bucurăm de un moment de răgaz în drumul aventurilor lor spre blestematul turn: "Poveștile astea două au legătură una cu cealaltă. Iar prin ele suflă vântul, ceea ce este un lucru bun. Nu-i nimic mai plăcut ca o poveste interesantă spusă într-o noapte furtunoasă unor oameni care au găsit un loc cald într-o lume rece."

Povestitorul ne întoarce cu pricepere în adolescența sa din Gilead, la momentul unei misiuni palpitante, și anume prinderea unei entități metamorfe, care face ravagii în orășelul Debaria. Acolo îl întâlnește pe Bill Stretter, un copil confruntat cu moartea tatălui său și căruia îi povestește legenda Vântului prin gaura cheii. O legendă cu o valoare sentimentală pentru tânărul Roland și care îl duce cu gândul la mama sa și, inevitabil, la forța destinului ce îi călăuzește constant viața.

Personajele noi descoperite în aceste povești adaugă alte nuanțe în universul complex țesut de autor, contribuind la dezvoltarea imaginii de ansamblu, atât de necesară în explorarea viitoarelor căi pe care le vom mai străbate până să ajungem la turn.

Adrenalina și suspansul însoțesc fiecare pagină. Și chiar dacă ka-tet-ul lui Roland este în siguranță, m-am temut pentru personajele intrate în scenă și de care a fost foarte ușor să mă atașez, pentru că autorul are un talent aparte în a creiona puști vulnerabili și puși în situații limită.