Raluca Furdui

"Falsul candidat" de Brian Klein este primul volum al trilogiei Reichului. Povestea explorează și exploatează una dintre cele mai răspândite teorii ale conspirației, conform căreia Hitler nu s-a sinucis la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, ci ar fi reușit să evadeze alături de câțiva acoliți în Argentina, acest tărâm al făgăduinței pentru mulți ofițeri și simpatizanți ai regimului nazist, care au eludat legea.

Așadar, autorul ne propune un thriller istoric, provocându-ne să ne întrebăm constant pe parcursul lecturii "cum ar fi fost dacă?".

Avem trei perspective narative.
Pe de-o parte suntem în Berlinul anului 1945, spectatorii planului de evadare a lui Hitler, asistând ulterior la desfășurarea ambițiilor sale bolnave.
Pe de altă parte revenim în prezentul anului 2012, urmărind pas cu pas un jaf de proporții în Buenos Aires, jaf care pune în mișcare întreaga intrigă a povești.
Iar în cel de-al treilea plan suntem tot in 2012, dar în SUA în plină campanie electorală, senatorul John Franklin fiind candidatul favorit la președinție. Las în seama voastră felul în care se leagă cele trei planuri și conspirația întunecată ce se țese în culise, ca să nu vă stric experiența lecturii.

Mi-a plăcut ideea de la care a pornit, subiectul este clar unul oferant. Ritmul este halucinant de alert și nici nu știu când m-am trezit prinsă în miezul acțiunii, dorindu-mi să descopăr mai mult. Au ajutat si capitolele scurte și pline de evenimente și răsturnări de situație, astfel că pe măsură ce avansam cu povestea mă simțeam ca într-un film de acțiune. Însă având în vedere încărcătura emoțională, politică și istorică a unui astfel de subiect, era necesară mai multă profunzime, personaje atent construite și dialoguri pe măsură care să ofere și credibilitate poveștii, transformând-o într-un scenariu înfricoșător și memorabil. În lipsa acestor elemente, povestea a fost palpitantă, plină de acțiune și de potențial, dar incompletă pentru mine.

Dar o recomand dacă sunteți în căutarea unei cărți alerte pe care să o parcurgeți pe nerăsuflate. Și de dragul evoluției acțiunii aș fi curioasă și de celelalte două vol. ale seriei, "Profeția Führerului" și "Ultimul Reich".

🛋 "Așa trebuia să fie dragostea: simplă, liniștită și amuzantă. Evidentă." 🛋

După câteva lecturi mai sângeroase și tensionate simțeam nevoie de ceva mai lejer, care să mă ducă cu gandul la o atmosferă de vacanță. Și de când am făcut cunoștință cu volumele scrise de Liane Moriarty, pare că a devenit opțiunea ideală în astfel de momente. Iar coperta de vară de la "Idila hipnotizatoarei" mi-a făcut alegerea și mai ușoară. Însă am omis că în format e-book cartea asta are 618 pagini și povestea asta chiar nu avea nevoie de atâtea pagini.

Acțiunea se petrece în Sydney, unde o avem în prim-plan pe Ellen, o hipnoterapeută în vârstă de 35 de ani și care după câteva relații amoroase eșuate pare că și-a găsit partenerul potrivit în persoana lui Patrick, un văduv și tată singur. Când acesta îi spune că fosta lui iubită îl hărțuiește de ceva timp, Ellen e mai degrabă intrigată și amuzată decât deranjată de acest aspect. Însă în scurt timp lucrurile se complică, relația lor fiind pusă la încercare.

Autoarea redă cu naturalețe și autenticitate dinamica relațională, fie că vorbim de relațiile de dragoste dintre parteneri, relațiile parentale sau de strânsă prietenie. Intră cu ușurință în pielea diferitelor personaje, oferind credibilitate cu privire la încercările pe care aceștia le traversează, și ne putem delecta cu diverse povești de viață cu care putem rezona.

Am apreciat și felul în care a abordat meseria protagonistei și modul suficient de documentat asupra conceptului de hipnoză. Având studii în domeniu (dizertația mea concentrandu-se pe un astfel de subiect), recunosc că am avut emoții pentru că, de cele mai multe ori în operele de ficțiune se face o referire mult prea bombastică și nerealistă a conceptului de terapie. De data asta a fost o surpriză plăcută. 

Totuși, repetițiile au fost obositoare, ritmul prea lent, cu acțiunea sau răsturnările de situație destul de întârziate. Dacă ar fi fost mai comprimat, cu siguranță se puteau evita aceste neajunsuri. Dar poate sunt doar preferințele mele și voi o să rezonați mai mult cu întreaga poveste. Pentru mine a fost puțin cam multă dramă reluată în buclă, dar o recomand ca lectură de vacanță.

🚬"Devii oare un om rău, la rândul tău, dacă te folosești de rău ca să lupți împotriva mai răului? Are vreun rost puterea, dacă nu te folosești de ea, chiar în feluri malefice, pe altarul binelui?"🚬

"Aur, smirnă și tămâie" de Dragoș C. Costache este al treilea volum din seria Popova & Popescu, o serie polițistă care este, în mod cert, una dintre cele mai inedite și fascinante serii citite.

Aici acțiunea se reia la câteva luni de la încheierea evenimentelor din ce de-al doilea volum, "Lăudați și cântați". Dar încântătorul nostru duo alcătuit din detectivii Popescu și Popova nu primesc prea mult răgaz, comisarul șef din Cetatea Albă, Basarabia fiind victima unui brutal asasinat. Prin urmare, cei doi sunt trimiși la fața locului pentru investigarea cazului. Iar cu această ocazie ne mutăm dintr-un București interbelic alternativ într-un orășel situat la granița de est a României anilor '20, unde lucrurile sunt cum nu se poate mai complicate. Haosul mocnește în aer, pe măsură ce răscoalele facțiunilor politice par în derulare, în timp ce protagoniștii noștri descoperă încă o dată că "Erau mai mulți ticăloși decât gloanțe pe pământ."

Duo-ul deja consacrat este la fel de spumos pentru că "Popescu era... Popescu, o furtună ușor alcoolizată care se abătea periodic asupra celor ce-i tăiau calea, celor pe care-i considera ticăloși. Un bun profesionist, din nefericire pentru superiori, dar o ființă execrabilă." În timp ce Millia Popova continuă să răzbată în această lume a bărbaților și a misoginiei, dar provocarea se întețeste pentru că abilitatea sa de a vedea dincolo de realitatea imediată pare să o părăsească. Iar asta nu e deloc ceva întâmplător, misticismul făcând încă o dată casă bună cu fantasticul în asigurarea unei atmosfere apăsătoare și de-a dreptul înfricoșătoare.
Iar când pericolul atinge cote maxime, autorul nu uită să ne descrețească puțin frunțile cu umorul său memorabil.

🔥"— Moartea nu e atât de goală precum spui tu. Goală este o viață fără libertate [...]. Goală este o viață înlănțuită de frică, frică de moarte sau frica de-a pierde ce ai."🔥

"Aș fi putut trăi în pace. Dar dușmanii au stârnit războiul". Și uite așa am ajuns, mai târziu ce-i drept, la petrecerea Red Rising de Pierce Brown. Unii au iubit-o, alții i-au vazut doar hibele, dar pentru mine a funcționat și sper să fie în continuare o călătorie aventuroasă, sângeroasă și complexă.

Eu nu am perceput-o ca pe o serie SF destinată publicului YA. Singurul element care ar încadra-o la categoria YA ar fi faptul că protagonistul este un adolescent de 16 ani. Iar cititoarea de SF din mine ar zice și că elementele SF prezente au fost mult prea soft și puțin menționate pe parcurs ca această încadrare să fie una pe bună dreptate. Așa că rămân la distopie, deși m-a dus mult și în zona unui epic fantasy, poate datorită caracterului inițiatic și a modului în care a fost construită povestea.

Acțiunea are loc într-un viitor în care oamenii ajung să locuiască pe Marte într-un sistem ierarhic rigid, în fruntea ierarhiei poziționându-se Aurii, conducătorii privilegiați, iar în extrema opusă fiind Roșii, nevoiți să sape în măruntaiele planetei pentru a obține helium-3, element vital supraviețuirii pe Marte, sacrificându-se constant pentru generațiile viitoare.

Povestea este redată din perspectiva lui Darrow, un Roșu care trudește în subteran Rutina îi este spulberată de niște evenimente dramatice și se plantează semințele răzbunării care vor înflori într-o manieră care să garanteze succesul.

Personajele sunt în așa fel construite încât mi-a fost foarte ușor să mă atașez de ele și să urmăresc cu tensiune numeroasele lor încercări. Mi-a plăcut și scrierea, ritmul e alert, dar fără a omite conflictul interior al eroului, dilemele morale, politice, filozofice și mișcările tactice.
Universul e imersiv, chiar dacă pe alocuri, cititorul este nevoit să prindă din mers logica, bănuiesc că lucrurile se vor mai clarifica de la un vol. la altul.

🗿"C-apoi, de-o fi să murim în luptă, măcar să știm pentru ce murim. Uite, pentru viața asta. Pentru bucuria de a ne-o trăi! Să aibă parte de ea și copiii noștri. Asta apărăm!"🗿

Dacă mi-am încheiat luna iunie cu "Fluviul șoaptelor" de Marian Coman, primul volum din seria dark fantasy Haiganu, am zis să încep iulie cu "Furia oarbă", continuarea seriei, astfel încât să las povestea să curgă la vale.

Aici este tot mai clar că oamenii trag ponoasele războiului dintre zei. Niște zei imperfecți, cu propriile orgolii, capricii,  viziuni asupra lumii și dușmănii. Descoperim lumea lor intrigantă, pe măsură ce autorul ne permite să tragem mai bine cu ochiul în universul lor fascinant și mistetios. Îl descoperim mai bine și pe Pleistoros, zeul Războiului și cel responsabil pentru osândirea lui Haiganu, dar și pe acesta din urmă de data asta într-o lumină mai sumbră: "[...] Haiganu se arătă zeu cu două fețe: și monstru și mântuitor; și ucigaș și păzitor. Iar aici e necazul cel mare al nostru, al muritorilor."
Și tocmai aceste nuanțe ale personajelor fac deliciul acestei povești, Marian Coman dorind să ne abată pașii de la cărările atât de bătătorite ale clasicei înfruntări dintre bine și rău. Adesea cele două extreme nu sunt altceva decât fațete ale aceleași monede, iar parcursul inițiatic al eroului nu este îngreunat doar de pante abrupte, ci și de bătălii interioare și de motivațiile dinamice ale celorlalte personaje.

Am poposit și în teritorii neexplorate până acum și am luat parte la o luptă de mare impact pentru evoluția ulterioară a lucrurilor. Iar răul și atmosfera înfiorătoare au fost duse la un alt nivel, fiorii reci pe șira spinării fiind resimțiți din plin. Astfel că Haiganu nu e un basm de adormit copiii, ci unul de băgat frica în oameni în toată firea.

Aștept cu entuziasm să parcurg și finalul apoteotic, deși trag speranța că seria aceasta se va continua într-un fel sau altul fiindcă ce a reușit autorul să creeze aici e mult prea ofertant pentru a ne limita doar la trei volume.

⛵️ "—Mă întreb, oare când a început lumea să calce anapoda, și au uitat oamenii cum să trăiască, să iubească și să fie fericiți?"⛵️

"Golful francezului" de Daphne du Maurier este un roman istoric de dragoste și din ce am citit până acum de la autoare aș tinde să zic că este, în mod cert, cel mai aventuros roman al acesteia. Suspanul face lectura ușor de parcurs, răsturnările de situație mențin ritmul acțiunii, iar descrierile vii ale naturii fac ca acest volum să fie unul potrivit pentru vacanță, reușind să transmită o atmosferă onirică, cu apusuri spectaluoase, valurile mării și sunetele pescărușilor pe fundal, chiar dacă are unele carențe deranjante.

Acțiunea este plasată în Anglia secolului al -XVII-lea, unde Donna, soția extravagantă a unui baronet englez, plictisită și neîmplinită de traiul unei vieți ce gravitează în jurul aristocrației, pleacă pentru o evadare alături de cei doi copii ai săi și dădaca acestora la proprietatea lor de la țară în fermecătorul Cornwall.
Însă la scurt timp de la sosire, descoperă că evadarea sa poate fi mult mai palpitantă și primejdioasă decât și-a închipuit vreodată și asta pentru că ținuturile din zonă sunt amenințate de atacurile repetate ale unor pirați francezi.
Iar odată ce îl cunoaște pe căpitan, viața sa este complet dată peste cap, trăind un paradox, pierzându-se pe sine și în același timp regăsindu-se.

Autoarea se joacă cu normele unei societăți aristocratice și patriarhale, dragostea interzisă, libertatea și fericirea, punându-și personajele în fața unor alegeri dificile, dar inevitabile.

Felul în care Daphne du Maurier își construiește protagonista nu o face ușor de plăcut, oferind constant cititorilor sentimente amestecate. Cel puțin asa a fost cazul meu, logica ei mi-a stârnit râsul. Iar structura poveștii prin previzibilitatea sa și aspectele nerealiste m-a dus cu gândul la comediile romantice la care am mereu ceva de comentat. 

☀️ "Întârzierea era o formă specială a suferinței moderne, implicând un amestec de tensiune crescută, autoînvinovățire, mizantropie și o dorință chinuitoare de a face un lucru imposibil în afara fizicii teoretice — să dai timpul înapoi."☀️

Îmi doream de ceva vreme să-l descopăr pe Ian McEwan, curioasă fiind de stilul său de scriere, dar nu cred că "Solar" a fost cea mai bună alegere în a face cunoștință cu autorul.

Nu neapărat stilul de scriere a fost problema, deși nu pot să zic că s-a remarcat prin ceva anume, cât mai degrabă protagonistul Michael Beard, un bărbat atât de antipatic prin felul lui de a fi, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în operele de ficțiune.

Ritmul este unul lent și repetitiv pentru că nu facem altceva decât să urmărim viața acestui anti-erou surprins încă de la primele pagini în plină criză a vârstei de mijloc. Michael Beard este un fizician de 53 de ani, câștigător al premiului Nobel cu 20 de ani în urmă și care, în prezent, fără un alt plan profesional trăiește încă de pe urma acelor lauri, învârtindu-se în continuare în cercurile academice, participând la simpozioane și conferințe onorifice. Misogin, afemeiat, cinic, lipsit de scrupule, de un hedonism exacerbat, este traversat de un real șoc când descoperă că și cea de-a cincea sa căsnicie va fi un fiasco pentru că, de data asta, actuala sa soție și-a permis să-i răspundă cu aceeași monedă și să-l înșele.

Când un concurs de împrejurări își face loc în viața sa, profită și devine astfel un pionier în cercetarile privind soluționarea încălzirii globale. Și de aici pornește o oarecare intrigă a poveștii.

Magnetul său la femei mult mai tinere decât el mi s-a părut complet nejustificat, având în vedere teribila sa personalitatea, care ar fi putut compensa restul defectelor, dar autorul a ales să nu-l nuanțeze.

Am considerat scrierea mult prea golită de substanță, nihilistă, iar dacă s-a vrut a fi o satiră, mie mi-a scăpat. Nu a ajutat nici faptul că firul poveștii a fost în permanență întrerupt de un jargon științific, complet nenecesar, în viziunea mea.