Raluca Furdui

🏡"Dar poate că viața oricui pare minunată dacă te iei după albumele de fotografii. Oamenii zâmbesc întotdeauna și înclină capul ascultători dacă îi pui în fața aparatului de fotografiat." 🏡

Nu am mai citit-o până acum pe Liane Moriartry, dar mi-am zis că "Am uitat să fim fericiți" e lectura potrivită pentru provocarea @ascult_si_citesc de a citi în luna mai o carte cu coperta roz, și cu ocazia asta am testat și apele cu această autoare populară.

Mi-a placut povestea și stilul scrierii, astfel că voi mai citi și alte cărți de la ea. Cred că am și citit-o la momentul oportun, pentru că aveam nevoie de ceva mai lejer, care să meargă repede și să mă relaxeze, iar povestea de viață regăsită între paginile acestei cărți a fost binevenită.

Facem cunoștință cu Alice într-una dintre cele mai interesante experiențe din viața sa. În timpul orei de aerobic cade și se lovește la cap, accident în urma căruia se trezește și descoperă că nu-și mai amintește deloc ultimii 10 ani din viața sa. Astfel că în locul unei femei de 39 de ani, mamă a trei copii și aflată în plin proces de divorț, ea crede că e fericită alături de soțul ei și că urmează să aibă în câteva luni primul lor copil pentru că e anul 1998. De asemenea, constată în scurt timp că nu-i place deloc de femeia care a devenit în acești ultimi 10 ani: "Situația era atât de terifiantă încât pe de o parte îi venea să urle și pe de altă parte îi venea să râdă în hohote pentru că era atât de absurdă. O farsă imposibilă. O întâmplare hilară pe care o va povești ani de zile de-aici înainte."

M-a făcut să mă întreb în permanență cum aș reacționa dacă aș trece printr-o situație similară și să mă gândesc la versiunea mea din 2016.

Dincolo de aspectele previzibile și de ușoarele stereotipuri, cartea se concentrează și pe temele de profunzime, cum ar fi problemele de fertilitate, construirea identității, complexitatea relațiilor familiale, trauma și felul în care reacționam în fața schimbărilor vieții. 

V-o recomand ca lectură de vacanță. Are și multe scene amuzante care să compenseze abordarea scenelor mai dificile și poate vă întoarce puțin în timp, la variantele voastre mai tinere și mai diferite.

👑 "Înțelegea că regii nu sunt niciodată iubiți pentru ei înșiși și că oamenii care îngenunchează în fața lor încearcă întotdeauna să adune de pe covor câteva firimituri de putere."👑

De mult timp mă gândeam că trebuie să ajung la seria Regii Blestemați de Maurice Druon pentru că ador genul acesta de scrieri. Și pentru că am văzut-o recent la Ștefania @iamstefaniaistrate nu am mai amânat această lectură fabuloasă.

Seria are în total 7 volume, dar în ediția de la editura Litera acestea sunt grupate în 2 părți, astfel că prima parte pe care am parcurs-o integral cuprinde primele 4 volume:

1️⃣ Regele de fier
2️⃣ Regina sugrumată
3️⃣ Otrăvurile coroanei
4️⃣ Legea bărbaților

Aveam emoții cu varianta asta pentru că formatul este mai mic și, implicit, și scrisul, dar imediat ce am intrat în poveste am fost cucerită de stilul de scriere, documentarea impresionantă și intriga complexă, astfel că nu știu cum au trecut paginile și în 6 zile am dat-o gata.

Maurice Druon a explorat cu măiestrie una dintre cele mai obscure și ofertante perioade istorice.
Suntem în Franța secolului al-XIV-lea, la curtea regelui Filip al-IV-lea, cunoscut ca "cel frumos". Contextul este unul agitat pentru că ultimii cavaleri templeri sunt condamnați la moarte prin decret regal. În timpul execuției, liderul templierilor aruncă un blestem teribil asupra regelui "până la a treisprezecea spiță a neamului", dar și asupra papei și a judecătorului responsabil. Acesta fiind de fapt catalizatorul întregii acțiuni ce urmează să ne fie expusă.

Situația este cum nu se poate mai complicată,  deoarece linia tronului nu este complet securizată, cei trei fii ai regelui fiind lipsiți de moștenitori, iar năpasta amenință din umbră, atât pentru capetele încoronate, cât și pentru curtenii sau oamenii de rând. Foametea devine o realitate urâtă, iar urzelile politice ridicate la rang de artă mătură destine, expunând rivalități de familie, trădări, adulter, războaie, sădind treptat semințele potrivite pentru prăbușirea unei dinastii.

Fiind sursa de inspirație a celebrei serii fantasy "Cântec de gheață și foc", mi-a plăcut mult să descopăr similaritățile poveștilor.

🌪" — Am putea eșua.
— La fel ca în cazul oricărei întreprinderi mărețe. E mai bine să mori încercând. E mai bine să arzi scrum decât să te stingi."🌪

Cu "Prăpăd pe Pogonul Diavolului" am ajuns la finalul seriei Miss Peregrine de Ransom Riggs, o serie coming of age, cu elemente paranormale și care poziționează lupta dintre bine și rău ca tema principală în fiecare dintre cele 6 volume.

M-a întristat inevitabila despărțire de personajele îndrăgite și de atmosfera întunecată și misterioasă care m-a ținut lipită de fiecare pagină, dar în egală măsură m-a încântat parcurgerea finalului epic și modul în care se aranjează lucrurile pentru eroii noștri. Chiar dacă unele aspecte au fost grăbite sau prea convenabile, știu că finalul unei serii este întotdeauna complicat de construit, astfel încât să mulțumești toți fanii.
Pentru mine primul volum, "Căminul copiilor deosebiți" rămâne deosebitul seriei, ca să fac și un joc de cuvinte, și de neegalat în ceea ce privește atmosfera creată.

Revenind la volumul de față, avem parte de o bătălie finală care va decide soarta universului deosebiților, adică acele persoane înzestrate cu puteri neobișnuite și care îi plasează în rolul de ciudați în societate. Factorii decisivi ai acestei confruntări sunt, ca de obicei, elevii deosebiți ai directoarei Miss Peregrine, iar misiunea lor este cum nu se poate mai grea pentru că forțele răului sunt mai puternice decât oricând.

Dezlegăm în același timp cu personajele și misterul profeției menționată în volumul precedent, și care pune mare presiune pe unele personaje.
Nesăbuința acțiunilor devine un element prezent în fiecare volum și are rolul de a ne aminti constant că eroii noștri sunt încă niște copii, în ciuda abilităților lor grozave și fascinante. 

Fiecare volum conține fotografii care întregesc povestea, chiar daca aici această artă fotografică s-a mai diluat puțin.
Titlurile fiecărui volum au fost foarte bine alese, iar elementele de ficțiune istorică  bine încadrate, purtându-ne firesc prin perioada victoriană, interbelică, postbelică și cea a zilelor noastre.

Dacă ați îndrăgit universul Harry Potter, există șanse foarte mari să vă cucerească și seria asta.

🛤 "O viață lungă nu se măsoară cu numărul anilor. Un om fără amintiri poate foarte bine s-ajungă la o sută de ani și să simtă că nici n-a prea trăit."🛤

Citatul de mai sus reflectă ideea de la care pornește Graham Greene în "La drum cu mătușa mea", o carte care se dorește a fi amuzantă și poate pentru unele gusturi e, dar eu una nu am prea gustat umorul ăsta, ușor negru pe alocuri.

Acțiunea se petrece spre finalul anilor '60. Mi-a placut prima parte a poveștii, în care îl cunoaștem pe Henry, un bancher de 50 de ani, pensionat recent și cu o existență extrem de anostă, fără ambiții, planuri sau pasiuni. Lucrurile însă par să se schimbe pentru el când la înmormântarea mamei sale o cunoaște pe mătușa Augusta, sora mamei. Augusta este o adevărată prezență, foarte diferită de mama lui Henry care a fost o puritană desăvârșită. În timp ce Augusta, extravagantă și efervescentă, demonstrează din plin că vârsta nu e altceva decât un număr. La 75 de ani are o viziune libertină asupra vieții și continuă să descopere experiențe noi și pline de adrenalină. Altfel că îl antrenează și pe Henry în stilul ei de viață, luându-l într-o serie de călătorii amețitoare.

Este o carte despre căutarea sinelui și despre însemnătatea vieții. Însă dacă începutul cărții am simțit că are un anumit rost, cea ce-a doua parte a poveștii a stricat cumva tot ce a încercat prima parte să construiască. Mătușa regăsită spre jumătatea cărții pare un alt personaj față de ce am cunoscut în prima parte. Și fără să intru prea mult în detalii, o să zic că nu m-am simțit eu confortabil cu încercarea autorului de a romantiza femeile care adora să fie căpușate de bărbați, financiar, sentimental, social. Și deși se dorește o emancipare a protagonistului, aceasta eșuează lamentabil, în viziunea mea. El ajunge exact în punctul unde ceilalți îl vor, la fel cum a pățit tot timpul. Viața i s-a întâmplat pur și simplu, el mulțumindu-se cu rolul de simplu spectator.
Da, i se schimbă radical viața, dar în lipsa aportului propriu. Și m-a deranjat că  această schimbare este prezentată sub forma unei libertăți dobândite, când nu este deloc cazul de așa ceva.

🍷"Cel care nu se agață de un fir de pai se îneacă până la urmă." 🍷

Știam că "Dispariția lui Adele Bedeau" de Graeme Macrae Burnet va fi ceva aparte pentru că l-am mai citit pe autor și m-a cucerit cu "Un proiect sângeros". "Studiu de caz", celălalt roman al său nu a fost neapărat pe gustul meu, dar mă bucur că "Dispariția lui Adele Bedeau" a intrat imediat în topul preferatelor.
Am adorat stilul de scriere, inteligent, întunecat, și l-am apreciat și mai mult știind că este romanul de debut al autorului.

Aici intrăm într-o atmosferă noir, în egală măsură liniștită și apăsătoare, în Franța, în Saint Louis, un orășel la graniță, unde rutina definește existența localnicilor. Cum rareori se întâmplă ceva notabil, atunci când Adele, tânăra chelneriță atrăgătoare de la Restaurant de la Cloche dispare, se sparge și monotonia zilelor, iar amintiri întunecate ies la iveală, pregătite să bântuie personajele și cursul evenimentelor actuale.

Autorul strălucește nu atât prin ce expune fățiș, ci prin ceea ce lasă nescris, prin ce sădește în mintea cititorului, dar și prin modul în care reușește să facă banalul interesant, și prin construcția psihologică a personajelor sale.
Manfred, protagonistul nostru este un paria, și la prima vedere un personaj greu de plăcut, dar care ne atrage ca un magnet în mintea sa măcinată de idiosincrazii, paranoia, comportamente obsesiv-compulsive și fantezii fervente. Iar strădania sa de a se conforma societății și de a părea în ochii celorlalți un om normal, este atât de mare încât nu face altceva decât să-i complice și mai mult situația, făcându-l un ciudat și automat un suspect în cazul dispariției lui Adele.

Nu e thrillerul tipic, ci mai degrabă un mistery în care tensiunea psihologică se fierbe la foc mic, iar tensiunea dintre Manfred și inspectorul Gorski, este atât de palpabilă, încât provocă scenarii multiple în mintea cititorului.

Nu am prevăzut finalul, iar felul în care a fost gândit a oferit și mai multă greutate poveștii și un oarecare tâlc.

Ador și artificiul folosit de fiecare dată de autor, acela de a ne face să credem că povestea e una reală, deși nu e.