Raluca Furdui

👁"Nici în somn, oamenii nu scapă de frământarea gândurilor. Sunt apăsați de frici, de uneltiri, de dureri adânci, de blesteme și rugăciuni." 👁

Iubesc poveștile fantasy, așa că eram tare curioasă să descopăr și eu universul imaginat de Marian Coman în trilogia Haiganu, mai ales că l-am mai citit pe autor și am rezonat cu stilul său.
Așa că am ajuns la ospăț exact la momentul potrivit pentru că ultimul volum a fost proaspăt scos din cuptor și cu ocazia asta întreaga serie a beneficiat de straie noi, într-o ediție de colecție, cu revizuiri și ilustrații pe măsură, întregind povestea.

Am pășit cu "Fluviul șoaptelor" în lumea de basm, dar un basm întunecat cu atmosferă apăsătoare, împânzită de zei, vrăjitori, necromanți, magi și bestii mitologice înzestrate cu puteri fantastice. Toți se străduiesc să răzbească în ținuturi revărsate, harta acestei lumi fiind una complexă, și în vremuri de răscruce, marcate de gâlceava dintre zei.
Izgonit din Cer de Pleistoros, zeul Războiului, Haiganu, zeul cu un singur ochi este osândit să trăiască pe Pământ printre muritori și să audă șuvoiul nestăvilit al rugilor și gândurilor acestora. Chinul lui Haiganu se adâncește de la o zi la alta "fiindcă nimic nu e mai dureros și mai respingător decât să vezi un zeu care a avut putere și nu mai are. Este ca și când cineva ar scoate ochiul cuiva și te-ar sili să privești în rana rămasă în urmă." Asta până când din acest tumult se desprinde o voce aparte, vocea lui Zourazi, un copil de mag. Acesta înalță spre zeul năpăstuit rugămintea de a-l scăpa din infernul în care trăiește alături de alți copii în mâna lui Dekibalos, care întruchipează răul pe două picioare, supunându-i la grele cazne: "nu se aud glasuri de prunci jucându-se, ci scâncete de osteneală și oftat de oase tinere."

M-am îndrăgostit iremediabil de proza lui Marian Coman, de modul în care împletește exprimarea arhaică și inspirația din folclorul românesc, cu ritmul alert și cu acordarea la actualitate.
Se întrevede o temă clasică, și anume lupta dintre bine și rău, dar autorul o construiește într-o cu totul altă cheie, aruncând în aer previzibilul, jucându-se constant cu nuanțele.

🌊 "Poticnelile, ineficiența, prostia și beția nu puteau duce decât la dezastru. Un marinar spunea că nava de război este "o mașinărie umană, în care fiecăre om este o rotiță, o bandă sau o pârghie, toate mișcându-se cu o minunată regularitate și precizie după voința mașinistului — atotputernicul căpitan." ⚓️🌊

Așa cum sugerează și titlu, "Wager. O poveste despre naufragiu, rebeliune și crimă'" de David Grann este o non-ficțiune istorică, care spune povestea reală a unuia dintre cele mai celebre naufragii, soldate cu rebeliune, crimă și o imensă reziliență.

Eu nu eram mare amatoare de povești cu temă nautică, dar cartea asta a reușit să schimbe totul, oferindu--mi o experiență cinematografică prin stilul scrierii, nivelul de documentare fiind unul impresionant, ilustrațile întregind povestea. Și dincolo de orice, a fost absolut fascinant felul în care a pus reflectoarele pe capacitatatea umană de a tolera vicisitudinile vremii, durerea, boala și moartea din jur, foamea, disperarea, haosul și lipsa speranței.

În 1741 pe parcursul războiului dintre Anglia și Spania, cunoscut sub denumirea de Războiul Urechii lui Jenkins, nava britanică Wager pornește din Portsmouth alături de o escadră cu misiunea de a captura un galion spaniol încărcat de comori, supranumit și "trofeul trofeelor maritime", dar și de a stabili supremația britanică asupra rutelor navale comerciale din America Latină, rute controlate de spanioli. Anglia dorind cu ardoare o extindere a imperiului său, fiind dispusă spre orice compromisuri și sacrificii. Nava Wager a fost unul dintre acele sacrificii pentru că pornește cu un echipaj insuficient instruit (tineri neexperimentați, ofițeri bătrâni bolnavi și ologi aflați în retragere și oameni ajunși acolo în urma campaniilor de recrutare forțată în marină, care erau mult mai frecvente decât aș fi crezut).

După nenumărate încercări, printre care tifosul și scorbutul, nava ajunge pe ruta din jurul Capului Horn, una dintre cele mai periculoase zone,cu furtuni teribile și curenți devastatori: "Dintr-o dată nu doar că marinarii nu mai aveau forța de a face față mării, nici măcar nu mai știau cum să o descrie."

Naufragiul inevitabil îi aduce pe mateloți pe o insulă stearpă de pe coastele Patagoniei, descrisă ca "locul în care omul moare în sinea sa", unde începe așadar încă o luptă pentru supraviețuire, ridicând povestea la rangul unei adevărate legende despre viața pe mare.

În speranța că v-am dezvăluit suficient cât să vă stârnesc interesul, închei aici cu recomandarea acestei fabuloase povești, care mă va bântui mult timp de aici înainte.

🗽"Este imposibil să te aperi când nu ești înconjurat decât de rea-voință" 🗽

"America" este opera neterminată a lui Franz Kafka, publicată după moartea sa, de către Max Brod, prietenul apropiat al autorului.

În notițele acestuia, scrierea avea doar titlul de "roman american", punctând, probabil, dorința sa de libertate și de a explora un teritoriu complet necunoscut.

Fiind totodată și primul său roman, absurdul atât de caracteristic și prezent în operele kafkiene mai întrunecate, cum ar fi "Castelul", "Procesul", sau celebra" Metamorfoza", își face simțită prezența aici doar ca o adiere, având o încărcătură mai degrabă comică decât existențială.

Karl Rossmann, nevoit să-și părăsească orașul natal în urma unei nefericite întâmplări, devine un tânăr imigrant german, naiv, binevoitor și prins în  încercarea de a-și face un rost în America anilor '20, acest târâm al tuturor posibilităților.
Însă nefericita întamplare care îl aduce în New York, este doar prima dintr-un lanț nesfârșit pentru că se pare că necazurile se țin scai de protagonistul nostru. De aici survine și caracterul picaresc sau inițiatic al întregii scrieri, Karl lansându-se într-un periplu spumos, amuzant pe alocuri, alteori frustrant pe fondul nedreptăților pățite, dar lejer de parcurs, însă fără a-i lipsi profunzimea necesară: "Mă numesc Karl Rossmann și sunt german. [...] Vreau să declar totodată că nu pretind vreun pat, nu numai pentru că am sosit atât de târziu,  dar nici nu îmi trece prin cap să dorm. Afară de asta, nu trebuie să vă mire aceste haine mai arătoase pe care le am, sunt cu desăvârșire sărac și fără niciun viitor."

Am simțit-o și ca pe o experiență onirică și ușor melancolică.
Știind dinainte de a începe lectura că este o scriere nefinalizată, am parcurs-o ca atare, dar nu am simitit finalul ca fiind unul abrupt, ba chiar mi l-am imaginat ca pe un final deschis, la latitudinea fiecăruia. 

🌊"— Poate că într-o zi ne vom îneca, vom arde sau vom muri de foame, dar până atunci putem alege dacă să contribuim la această distrugere sau să avem grijă unii de alții." 🌊

Am descoperit-o pe Charlotte McConaghy în urmă cu 3 ani cu "Migrații" și m-am îndrăgostit de proza sa.
Și în "Un țărm sălbatic și întunecat" proza este la înălțime prin modul atât de viu în care reușește să redea farmecul naturii, a ecosistemelor naturale în contextul unui viitor incert pe fondul crizelor climatice care devin pe zi ce trece o realitate tot mai sumbră și tangibilă.

Așadar, acțiunea se petrece într-un viitor mai apropiat decât ne-am dori, un viitor în care viața așa cum o cunoaștem este împinsă la limită.

Un tată împreună cu cei 3 copii ai săi, doi adolescenți și un băiat de 9 ani, locuiesc în Shearwater, o insulă fictivă din apropierea Antarcticii, dar inspirată din insula Macquarie, situată la jumătatea distanței dintre Tasmsnia și Antarctica.
Acolo, personajele noastre au în grijă cea mai mare bancă de semințe din lume, ei fiind ultimii gardieni rămași, creșterea alarmantă a nivelului mării determinând retragerea echipelor de cercetători din zonă. Situația este atât de critică încât și cei 4 urmează să fie mutați din zonă în câteva săptămâni, dar când un naufragiu o aduce pe Rowan pe țărmul lor, intriga se pune în mișcare.

Construcția personajelor și a misterului ce le învăluie, oferă răsturnările de situație, complexitatea și profunzimea unui thriller de supraviețuire, însă fără a se limita doar la această încadrare.

Sălbăticia naturii, fragilitatea speciilor, instinctul de supraviețuire, amenințarea constantă a lipsei unui viitor pentru umanitate, disfuncționalitatea relaților, trauma personajelor macinate de doliu complicat, vinovăție, maternitate, sacrificiu și durere. Toate acestea oferă o combinație cu adevărat memorabilă, apăsătoare, melancolică, amintindu-ne că fărâma de speranță se naște mereu din dragostea necondiționată pe care o primim și o oferim celor apropiați.

🔥"Nici cea mai tare cafea din lume nu te poate trezi mai bine decât conștientizarea faptului că s-ar putea să fi omorât pe cineva."🔥

"Tu m-ai ucis prima" de John Marrs este cartea lunii la #thethrillerclub și mi-aș fi dorit să fie o lectură mai bună decât mă așteptam, dar nu a fost să fie de data asta.

John Marrs este un autor ce a căpătat multă popularitatea în ultima vreme, însă eu personal rezonez mai mult cu romanele de la începutul carierei sale de scriitor. Cele recente, am impresia că sunt doar comerciale, lipsite de credibilitate, profunzime și originalitate.

Așa a fost și cu "Tu m-ai ucis prima", un thriller domestic în care personajele se joacă în permanență cu focul.

Povestea este redată din perspectiva a trei femei, vecine într-o suburbie a Londrei și aparent prietene.
Margot este un fost star pop, narcisistă, frustrată și răutăcioasă. Karma pare că i-a rezervat o viață care nu i se potrivește. Anna este la polul opus, o femeie cu o stimă de sine scăzută, timidă și blândă, în timp ce Liv, proaspăt mutată în cartier pare să le aibă pe toate: o carieră de succes, o familie înfloritoare, un look perfect și multe planuri de viitor.
Pe parcursul acțiunii, descoperim, bineînțeles, că fiecare are un trecut misterios și propria agendă ascunsă, astfel că prietenia lor este doar de fațadă, dând startul unui adevarat joc de-a șoarecele și pisica. Răsturnările de situație apar în lanț de la jumătatea poveștii, astfel că victima și agresorul fac schimb de roluri de la un capitol la altul.

Cu siguranță nu a fost genul meu de thriller și cred că după ce voi citi și "Suflete pereche", o carte mai veche de la autor, relația mea cu el se va încheia amiabil pentru că viața e prea scurtă ca să mai citesc cărți ca cea de față.  😅

🪾"Răul nu e întotdeauna hidos. Uneori e frumos și fragil și vrei să-l protejezi și așa ajungi să fii de partea Răului fără să-ți dai seama. Ajungi să ierți ce nu se poate ierta, ajungi să ascunzi ce n-ar trebui niciodată ascuns."🪾

Încă din 2022 când am citit "Instabil", romanul de debut al Ruxandrei Burcescu mă gândeam cu jind la următoarea sa scriere și stiam că o să citesc tot ce mai publică această autoare. Așa că am ajuns cu mult entuziasm la "Greu de pătruns în pădurea de mesteceni", o lectură peste așteptări, memorabilă, care îmi va bântui mult timp gândurile și pe care știu deja că o voi reciti la un moment dat.

Am citit-o de ceva vreme, dar am avut nevoie de puțin timp ca să mă adun în speranța că îi voi putea face dreptate, prezentând-o la adevărata sa valoare, dar încă am impresia că nu am cuvintele la mine.

Autoarea ne deschide porțile unei lumi cu care majoritatea dintre noi suntem foarte familiari, și anume România anilor '80, când copilăria unor frați este curmată brusc. Urmând să înaintăm în timp spre o realitate și mai familiară, reprezentată de România anilor 2000 unde "regii nu se mai nasc, se fac", și unde în ciuda tuturor schimbărilor totul a rămas la fel. Iar pentru a avea o radiografie socială, politică și psihologică și mai pertinentă ne întoarcem și în trecutul dureros al anilor '40, într-o Românie căzută în ghearele comunismului, unde puterea se împărțea la cei suficient de dispuși să facă orice pentru a o obține.
Lucian Cernat este protagonistul care leagă toate aceste cadre temporale, fiind imaginea politicianului clasic: periculos de ambțios, manipulativ, imoral, dependent de control și omul care face legea în Giurgiu. Nepoata sa Nadia este singura lui slăbiciune, însă cu un personaj ca Lucian pană și cel mai frumos sentiment pare ciuntit pentru că "Poți să iubești și să rupi în două persoana iubită."

Proza Ruxandrei Burcescu este hipnotică, apăsătoare, viscerală, explorând și exploatând zonele întunecate ale umanității.
Foamea devine un adevărat personaj aici, căpătând valențe metaforice pe parcursul poveștii.

O recomand cu tot avântul și vă încurajez să-i descoperiți pe autorii noștri contemporani.

🏡"Acum zilele erau atât de zgârcite! Felii de timp prea subțiri. Treceau cu viteza unor mașini de curse. Zum! În fiecare seară când trăgea pătura ca să se bage în pat, avea impresia că numai ce-o dăduse deoparte când se trezise dimineața." 🏡

"Ultima aniversare" de Liane Moriarty este o ficțiune contemporană care împletește misterul cu comedia romantică într-un cadru idilic, o insulă izolată din Australia.

Am descoperit-o pe autoare luna trecută cu "Am uitat să fim fericiți" și mi-a plăcut stilul lejer, cu povești de viață bine ticluite, dar și cu o anumită notă de profunzime, reușind să pună în lumina reflectoarelor probleme actuale într-o abordare empatică.

Aici ajungem în Scribbly Gum, o insulă fictivă, dar extrem de fermecătoare și magnetică mai ales că ascunde un secret de familie, care devine rodul unei afaceri, perpetuate din generație în generație. Pentru că Scribbly Gum este locul unde în anii '40 tinerele surori Connie și
Rose găsesc un bebeluș abandonat, fără nicio urmă de părinți, și așa se naște misterul fetiței Munro, fetiță care va fi crescută de cele două surori.
Sophie este cea care moștenește o casă pe acest domeniu la moartea lui Connie, mătușa  fostului ei iubit. Situația e plină de amuzament și stânjeneală pentru că Sophie și-a părăsit iubitul în pragul unei cereri în căsătorie, iar acum urmează să trăiască în inima familiei sale, printre verișori, mătuși, surori, dar și să descopere adevărul din spatele fascinantului mister al fetiței Munro, mister care a adus o mare popularitate întreagii insule.

Prin alegerile lor personajelor ne pun în fața unor teme precum maternitatea, depresia post-partum, singurătatea, problemele de greutate, orientarea sexuală, infidelitatea, reinventarea. Iar autoarea jonglează cu păstrarea și dezvăluirea misterului, astfel încât să dăm pagină după pagină în căutarea adevărului și a consecințelor sale.

M-a convins să întind mereu mâna spre ea cand am chef de o lectură de confort și care să se parcurgă repede. Așa că vă recomand să aveți în vedere cărțile sale ca lecturi de concediu.

🐸 "Într-o zi îi va spune ce a văzut în adâncul abisului.
Îi va povesti despre moarte și descompunere, despre insecte, viermi și creaturi fără nume, oarbe care se târăsc, se încolăcesc și mișună.
Și despre sentimentul de a călători în întunericul etern, înghețat din care nimeni nu se mai întoarce.
Nimeni — în afară de el." 🐸

"Omul de sticlă" de Anders de la Motte este al doilea volum din seria polițistă Leo Asker.

Un alt thriller scandinav care continuă încercările la care sunt supuși Leo, proaspăt instalată în postul de conducere al Departamentului sufletelor pierdute și Martin, prietenul său din copilărie, profesor de arhitectură, scriitor și pasionat de explorarea clădirilor și locurilor abandonate.

După începutul în forță din "Stăpânul muntelui", primul volum al seriei, eram tare curioasă de direcția în care vor evolua lucrurile, însă din punct de vedere al parcursului am avut impresia că lucrurile au stagnat oarecum, acțiunea fiind similară cu cea din volumul precedent, cu mici variațiuni, bineînțeles.

Totuși, am apreciat caracterul atmosferic, la fel de bine redat, și continuarea dezvoltării personajelor. A fost plăcut să descopăr noi nuanțe în dinamica lor relațională și am apreciat și elementele SF introduse în poveste. Acestea au menținut perfect tensiunea.

De data asta obținem un insight mai complex asupra relației complicate pe care Leo o are cu tatăl său pentru că acesta e principalul suspect într-un caz de crimă. În paralel, Martin primește o propunere tentantă de a scrie biografia lui Gunar Irving, conducătorul unui imperiu și a cărui viață stă sub semnul misterului. Indicii șocante și bizare ies la iveală pe măsură ce se țese legătura dintre cele două planuri.

Accentul cade mai mult ca oricând pe impactul traumei și pe modul în care aceasta implică două fațete ale aceleași monede. Pe de-o parte poate frânge destine, pe de alta, le poate împinge spre reziliență.

Îmi doresc să continui seria pentru că am îndrăgit-o pe Leo încă din primele pagini, îmi place alura sa badass, asa că sper să se traducă și următoarele volume.