Raluca Furdui

💸 "Ce e mai rău. să-l pierzi pe cel pe care-l iubești, sau cel care te iubește pe tine să fie distrus că te-a pierdut?" 💸

"84000" de Claire North este o distopie întunecată cu o premisă originală, credibilă și tare interesantă.
Marile corporații au preluat în întregime controlul asupra lumii, iar într-o astfel de realitate închisorile nu mai par niște chestiuni profitabile. Așa că cei ce comit infracțiuni, inclusiv crime sunt obligați să plătească anumite amenzi stabilite de un Oficiu de Audit Penal. Cei bogați, pentru care banii nu sunt o problemă, continuă să prospere într-un astfel de mediu, în timp ce cei săraci sunt trimiși la muncă silnică, și puțini mai reușesc să supraviețuiască după o astfel de experiență.

Păbușirea sistemului de valori, anihilarea drepturilor omului, moartea, degradarea, amorțirea moralității sunt noile realități. Aici îl găsim pe Theo Miller, un tânăr care lucrează la Auditul Penal, fiind nevoit să evalueze valoarea exactă a vieților oamenilor uciși. Funcționează pe pilot automat, considerându-se un simplu pion în marea schemă a noii ordini, fără a analiza coșmarul de zi cu zi. Totul se schimbă, însă, când trebuie să evalueze uciderea fostei sale iubite: "Au ucis-o, pe Dani, adică. Iar eu i-am evaluat moartea. Viața ei valorează 84000 de lire."

Povestea ofertantă a fost, din păcate, umbrită de stilul de scriere haotic, cu care nu m-am împăcat deloc. Avem 3 cadre temporale prin care autoarea ne târăște într-o cursă contratimp, fără o noimă anume, pentru că sare de la trecut la prezent și din nou la trecutul mai îndepărtat. Iar asta de de cele mai multe ori pe parcursul unui singur paragraf. Avem și multe propoziții care se termină în aer, cu puncte de suspensie, astfel că m-am întrebat constant oare ce a vrut autoarea să spună cu asta, oare a vrut să sugereze ce cred eu sau altceva. Așezarea în pagină a fost ciudată și ea, cu propoziții care încep din puncte întâmplătoare și doar aruncate pe pagină.

Dacă s-a dorit să fie mai altfel pentru mine nu a funcționat. A fost doar frustrant, nu m-am simțit imersată în lumea creată și nici nu mi-a păsat prea mult de personaje, în ciuda contextului lor disperat.

🏡" Dacă un individ deține cea mai somptoasă casă din oraș și organizează cele mai extravagante petreceri, este ușor să capete un sentiment de superioritate. E posibil să creadă că regulile valabile pentru oameni obișnuiți nu se aplică și în cazul lui." 🏡

"Miezul nopții în grădina binelui și a răului" de John Berendt este în topul bestsellurilor New York Times, o carte extrem de populară, lăudată și premiată, dar care pentru mine nu a funcționat. Dacă ar fi să-i ofer un premiu, ar fi cel pentru cea mai plictisitoare carte a anului și chiar dacă suntem doar în aprilie nu cred că va fi întrecută de alta până la sfârșitul anului.

Jumatate din carte, sau chiar mai mult de jumătate este de de fapt o înșiruire de caracterizări, iar cealaltă jumătate redă cazul unei crime reale, dar care, din păcate, se pierde în întregul decor descris mult prea în detaliu.

Acțiunea are loc în America în pitorescul orășel Savannah, un loc de care autorul John Berendt s-a îndrăgostit iremediabil în urma unei vizite din anii '80 ajungând să rămână acolo câțiva ani, și astfel a apărut "Miezul nopții în grădina binelui și a răului". Pentru că așa începe și redarea poveștii.
Niciun localnic nu scapă de sub radarul autorului, astfel că ne sunt descrise cu lux de amănunte elemente din viețile lor. Așa descoperim cine cu ce se ocupă, cine cu cine se culcă, cât de bogat e fiecare, dacă are sau nu familie, care e statutul fiecăruia și asa mai departe. Rezultatul este o paradă de personaje, extrem de pestrițe și ciudate. Și deasupra tuturor tronează Jim Williams, un om cu fler în afaceri, foarte bogat, cu gusturi rafinate, pasionat de antichități, admirat, invidiat și controversat. El tulbură aparenta liniște a orașului, fiind autorul unei crime comise în legitimă aparare, după spusele lui.

Investigația și ulterior procesul au mai condimentat puțin povestea, adăugând un strop de mister și suspans.
Felul în care au fost introduse elementele voodoo nu mi-a plăcut și în opinia mea a fost doar hilar.

Cartea are și o ecranizare în regia lui Clint Eastwood, cu Kevin Spacey, Jude Law și  John Cusack în rolurile principale.

⛪️ "Credința în forțe supranaturale ale răului nu e necesară; oamenii sunt capabili de toate relele."⛪️

"Toți cei păcătoși sângerează" de S.A. Cosby este un thriller polițist care ne pune față în față cu răul, nebunia și disensiunile rasiale.

Titus Crown este un tânăr șerif afro-american în Charon, un orășel sudist cu un nume aproape predestinat spre rău și în care amintirile Războiului Civil, rasismul și gandirea limitată sunt încă prezente chiar și la 150 de ani de la încheierea conflictului. În acest context, el nu are o muncă ușoară, fiind nevoit să-și dovedească în permanență meritul și valoarea. Lucrurile devin și mai tensionate când la școala din oraș au loc împușcături, iar cel mai popular profesor este ucis de unii dintre foștii săi elevi, un tânăr de culoare, care este la rândul lui împușcat de poliție în timpul intervenției. Însă acest eveniment nefericit este doar începutul. Și astfel orășelul în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și în care nu se întâmplă niciodată nimic devine scena unor crime odioase, odată cu descoperirea unor teribile înregistrări în care victime sunt copii afro-americani. De aici pornește o adevărată vânătoare, care scoate la iveală ura mocnită a locuitorilor, făcând întreaga investigație și mai dificilă. 

Povestea este redată din perspectiva lui Titus și mi-a plăcut să-l însoțesc pas cu pas în anchetă. Cred că îmi era și dor de un thriller construit așa, cu focus pe fiecare descoperire. Mi-au plăcut și construcția personajelor și felul în care a fost introdus misterul cu privire la trecutul lui Titus ca agent FBI, dar și elementele secundare care au întregit decorul, aducând un plus de credibilitate, cum ar fi, de exemplu, abordarea credinței și a religiei.

Pe alocuri, mi-a dar un vibe de True Detectives sezonul 1, preferatul meu, așa că a mai obținut un punct în plus.
Cu siguranță îl voi mai citi pe autor.

🦋 " Ce trebuie să rămână dintr-un om ca să mai poată fi numit astfel? Cât la sută și ce? Dacă-i iei un deget, o parte a trupului și-o îndepărtezi pentru totdeauna, el nu se schimbă esențial. [...] Dacă-i făcut bucăți și risipit în toate colțurile lumii, el încetează să mai existe, dar rămâne tot un om. Ce trebuie să-i iei, ce trebuie să-i schimbi ca să nu mai fie el?
Trebuie să-l schimbi în cele mai intime structuri ale sale. Trebuie să schimbi cifrul alcătuirii sale moleculare. Dar chiar și atunci, nu se va spune că e tot un om, un om schimbat?" 🦋

"Noaptea în oraș fără părinți" de Dănuț Ungureanu este o poveste SF cu accente cyberpunk.

Dincolo de firul acțiunii, mi-a plăcut mult scrierea. Felul în care știința se îmbină cu folilozofia și moralitatea.

Împărțită în trei părți: "Gândul", "Carnea", "Duhul", povestea gândită de autor ne pune în fața unei lumi dezumanizate, desprinsă dintr-un viitor cel puțin sumbru. Universul nu mai e așa cum îl cunoaștem în prezent și se află sub stăpânirea lui Faraon, o figură atotputernică și crudă. Inteligența artificială, implanturi cognitive, clone, sunt doar câteva elemente la ordinea zilei aici: "Lumea atinsese un mod în care orice era cu putință și nimic nu rămăsese necunoscut. Își ajungea șieși, se cârmuia singură, cu legi care se nășteau singure. Era perfectă." Dar o perfecțiune doar în teorie sau pentru anumite părți ale acestei lumi, pentru că realitatea de zi cu zi pe care majoritatea formelor de viață erau nevoite să o suporte era una searbădă, fără prea multe de oferit, o lume nu foarte tehnologizată, peticită cu resturile trecutului.

Povestea are și un oarecare caracter inițiatic, fiind vorba de un puști de 12 ani care pornește în căutarea tatălui său pierdut în urma unei explozii. Peripețiile prin care trece nu sunt deloc puține având în vedere modul în care se prezintă lumea sa.

Eu am citit-o într-o singură zi pentru că m-a prins povestea, sunt amatoare de SF și familiară cu stilul de scriere al autorului, care mereu mă surprinde cu imaginația sa și cu ușurința cu care traversează granițele diferitelor genuri literare.

Dar nu este o lectură ușoară, pentru că abundă în metafore și substrat, pe care nu sunt sigură că l-am descifrat în totalitate, dar pentru mine aici stă farmecul unei astfel de povești.

⚡️⚡️"E timpul să acceptăm alte căi și să făurim împreună o nouă lume, o lume mult mai bună decât toate cele ce s-au perindat de-a lungul istoriei."⚡️⚡️

Cu "Dansul fulgerelor" de Gelu F. Achiș închei seria Dalidan Zarthas, un epic fantasy plin de aventură.

Și dacă în primele două volume autorul se concentrează pe dorința eroului ce dă și numele seriei, de a-și depăși condiția, de a răzbuna moartea prietenului drag, și de a-și găsi propriul drum într-o lume în care puterea și abilitățile magice aveau un impact semnificativ, în ultimele două volume firul narativ se țese în jurul confruntărilor continue ce schimbă în permanență lumea eroului nostru.
Astfel că desfășurarea de forțe capătă proporții, fiind și ultimul volum al seriei, se va decide soarta eroului și a aliaților săi, și dacă lumea lor va avea sau nu parte de un viitor: "Întreaga lui viață se intersecta în acest punct, în acest prezent, un prezent în care se decidea soarta întregii lumi."

Prin urmare, nu o să menționez alte elemente ce țin de evoluția acțiunii pentru a nu vă strica suspansul și plăcerea lecturii.

Pentru mine primele două volume au avut un farmec aparte, care s-a cam diluat spre final în focul luptelor continue. Și m-au copleșit puțin nivelul de detalii la care acestea au fost descrise, repetițiile și succesiunea rapidă a evenimentelor. De asemenea, am simțit nevoia unui dialog cu mai multă greutate, care să echilibreze cumva complexitatea universului creat de autor.

Dacă sunteți fani ai poveștilor high-fantasy și preferați multă acțiune alertă, seria asta e pentru voi.

🛕"— Există și fericire în viață. Lumină și întuneric, fericire și tristețe, pace și război, astea sunt fețe ale unei singure monede."🛕

Luna trecută am pășit în universul seriei Dalidan Zarthas, un epic fantasy de Gelu F. Achiș și mi-a plăcut ce am descoperit acolo, astfel că luna aceasta am continuat cu '"Citadela viselor", al treilea volum al seriei. Însă aici lucrurile se dezvoltă într-o direcție pe care nu am simțit-o pe gustul meu, dar m-au impresionat imaginația autorului și potențialul său.

Acțiunea se reia exact din punctul în care am lăsat-o în volumul precedent, "Cavalerii soarelui", cu Dalidan prins într-o situație critică, noi cititorii fiind martorii încercărilor sale de a-și împlini în continuare destinul, și anume, acela de a salva lumea Zalimdor. O lume care nu mai seamănă deloc cu cea întâlnită în primele două volume pentru că amenințarea Sfâșietorilor a fost pe atât de cruntă pe cât presimțeam la început și poate chiar mai mult decât atât, lăsând prea puțin loc speranțelor. În ciuda realității sumbre, Dalidan se încăpățânează să lupte pentru un viitor mai luminos și pentru o șansă a omenirii. Dacă reușește sau nu vă las pe voi să descoperiți, miza fiind mai importantă ca oricând pentru Dalidan și aliații săi.

Și odată cu ridicarea acestei mize, universul de desfășurare se lărgește dincolo de imaginația imediată, devenind extrem de stufos. Pentru mine elementele magice și puterile protagoniștilor au fost mult prea complexe și imprevizibile, iar ritmul galopant al poveștii m-a obosit. Am simțit nevoia unui echilibru pentru că, la un moment dat, totul mi s-a părut o luptă continuă și atât, fără a avea timpul necesar sàmă absorb consecințele fiecărei confruntări în parte. De asemenea, timpul petrecut în Tărâmul Viselor a îngreunat povestea în opinia mea. Dar cred că pentru cei care adoră un ritm alert cu acțiune din plin și cu multă fantezie, volumul acesta este exact ce trebuie.

🐦‍⬛" — Profețiile nu-s neapărat totuna cu soarta [...]. Uneori sunt numai avertismente cu privire la lucruri care s-ar putea petrece sau care, probabil, se vor petrece dacă nu vei lua măsuri care să schimbe cursul evenimentelor. " 🐦‍⬛

"Divanul păsărilor", al cincilea roman de Ransom Riggs din seria Miss Peregrine continuă aventura lui Jacob și a prietenilor săi deosebiți exact din punctul în care s-au încheiat lucrurile în volumul precedent.

Ruptura ce se anunța spre finalul volumului 4 planează încă și aduce o tensiune suplimentară asupra modului în care vor evolua evenimentele. Iar Noor, personajul recent introdus revine în volumul de față cu drepturi depline, iar misterul destinului ei, le dă bătai de cap protagoniștilor noștri.
O amenințare considerată demult îngropată își face din nou simțită prezența, iar de data asta într-o manieră mult mai întunecată, anunțând o răzbunare cruntă și un potențial final al lumii deosebiților, așa cum am cunoscut-o până acum.
"Divanul păsărilor" este și un volum al regăsirilor, prieteni vechi își încrucișează din nou drumurile într-o revedere dulce-amăruie, dar și eroul Jacob pare că se regăsește pe sine, conducând încă o dată cu mult curaj și cutezanță misiunea de salvare a lumii sale.

Ritmul este la fel de intens, astfel că povestea se parcurge pe nerăsuflate, iar autorul se joacă din nou cu cititorii săi oferind un final încărcat cu suspans. Astfel că mi-a fost greu să nu trec imediat la următorul volum, dar m-am abținut eroic cu gândul că volumul 6 va fi și ultimul volum al seriei și mai bine mai amân puțin inevitabilul final.

Cadrele foto au fost la înălțime și de această dată, chiar dacă nu atât de numeroase ca în volumele precedente. Dar coperta acestui volum devine în mod categoric preferata mea, întregind vizual povestea.

🗺 "Creierul meu era o mașinărie de produs speranțe."🗺

Îmi continui călătoria în universul copiilor deosebiți ai directoarei și ymbrynei Alma Peregrine, și iată-mă ajunsă la volumul 4 al seriei.

Ransom Riggs m-a cucerit iremediabil cu aventura acestor eroi și nu mă așteptam să-mi ajungă atât de tare la suflet. Am vrut inițial să o las în așteptare și să o citesc în preajma Halloween-ului, fiind o lectură ideală pentru acea perioadă, dar luna trecută am testat apele cu primul volum, și nu m-am mai putut desprinde de povestea plină de mistere, adrenalină, supranatural, duioșie, prietenie, trădări și maturizare. 

De data asta acțiunea are loc cu precădere în America zilelor noastre, astfel că gașca de copii deosebiți trebuie să învețe să se comporte ca niște obișnuiți, pentru a se încadra perfect în peisaj. Și ce profesor mai bun să aibă decât Jacob, protagonistul nostru îndrăgit care și-a trăit toată copilăria în lumea obișnuită și care îi poate ghida în această realitate complet nouă pentru ei.
Însă nici de această dată autorul nu le oferă personajelor prea mult răgaz, pentru că descoperirile făcute de Jacob îl poartă din nou în trecutul bunicului, testându-l încă o dată cu o misiune complet inedită, și anume, găsirea unui copil deosebit care se află în mare pericol.

Autonomia, nevoia de a identifica propriul destin, înțelegerea caruselului emoțional tipic adolescentin, toate sunt elemente centrale ce completează acțiunea intensă, oferindu-i mai multă profunzime, sublinind caracterul inițiatic al poveștii. 

Nu lipsesc nici personajele noi, dar nici scenele care dau fiori, cum ne-a obișnuit deja Ransom Riggs. Iar pozele alese au darul de a imersa cititorul în atmosferă, completând perfect experiența lecturii.

Este o poveste potrivită pentru adolescenți dacă sunteți în căutarea unor astfel de recomandări. Iar dacă v-a plăcut Harry Potter, aveți toate șansele să îndrăgiți și seria asta, chiar și acum la vârsta adultă pentru că ce e viața fără un strop de visare și magie?

☄️" Cum va avea loc schimbarea?
Din nefericire, la fel cum apar toate schimbările. Și-mi pare rău că va fi așa. Prin violență și revoltă, prin foc și furie dezlănțuită, fiindcă nicio transformare a lumii nu are loc în mod pașnic."☄️

"Leibowitz" de Walter M. Miller este un SF clasic, publicat în 1959 și a cărui actualitate subliniază atât de bine ideea principală a cărții. Probabil, dacă nu o citeam acum în aceste vremuri în care războaiele au devenit din nou o realitate atât de urâtă și prezentă, nu mi-ar fi trezit atât de multe emoții. 

Redă foarte bine un univers desprins dintr-un viitor post-apocaliptic, în care omenirea, sau ce a mai rămas din ea se reîntoarce la un Ev Mediu Întunecat după un al treilea razboi mondial, soldat cu o distrugere în masă și cu o prăbușire a civilizației. Pămantul continuă să fie radioactiv, favorizând apariția mutaților genetice, iar
singurele locuri care mai păstrează crâmpeie ale cunoașterii sunt câteva mănăstiri risipite. 
Într-o astfel de mănăstire ne poartă autorul pe parcursul mai multor secole, oferindu-ne o puternică meditație asupra ciclicității istoriei și a tendinței omenirii de a repeta la infinit aceleași greșeli și de a ajunge în pragul auto-distrugerii: "Dar când lumea a început să sclipească de rațiune și bogății, omul a simțit îngustimea ochiului de ac, iar asta aducea venin unei lumi care nu mai voia să creadă ori să tânjească după ceva. Oamenii aveau să distrugă din nou acest Pământ-grădină, civilizat și atotcunoscător, aveau să-l sfârtece pentru ca Omul, aflat din nou într-o beznă demnă de milă să poată spera."

Dincolo de această temă principală, cartea abundă în profunzime, provocând o serie de dezbateri datorită încărcăturii sale filozifice. Abordează și nesfâșitul conflict dintre religie și știință, lăsând votul final în mâinile cititorului, după o argumentare ofertantă, punctând rolul Bisericii în contextul în care omenirea traversează vremuri sumbre, atingând inclusiv problema spinoasă a dreptului la eutanasie.

📖 "Numai că existența autorului, ca și a altora, atâția, ca și a dumitale, cinstite cititorule, e un șir nesfârșit de rutine, de obișnuințe, de repetiții. Cum zicea unul, la o beție filozofic-existențialistă: "Viața, mă, viața? Nu-i nimic de capul ei. Jumatate retrăită... Jumătate reamintită... Și-ncă jumătate repovestită." 📖

Cu un titlu cum nu se poate mai potrivit, volumul de proză scurtă "Pagini alese dintr-o viață născocită" ne oferă nouă, cititorilor câteva mostre care să ne convingă asupra faptului că, da, viața poate fi "jumătate retrăită... Jumătate reamintită... Și-ncă jumătate repovestită.", mai ales dacă ne jucăm cu linia de de demarcație dintre real și imaginar. Astfel posibilitățile devin infinite.

Sarcasmul inteligent și savuros mă cucerește de fiecare dată în scrierile lui Dănuț Ungureanu, iar o evadare in poveștile sale e mereu o idee bună. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ne pune în fața realității noastre românești, cea de zi cu zi, uneori hâdă, alteori tragi-comică, dar întotdeauna extrem de autentică, dându-mi în permanență senzația unei radiografii socio-politice, dar una mult mai ușor de digerat fiind stropită cu mult umor.

Multe scene mi-au rămas întipărite în memorie, câteva mi-au dat un sentiment de deja-vu, ducându-mă cu gândul la "Urme de sfinți", un alt volum bun de la autor, pe care vi-l recomand cu această ocazie.
Povestirea mea preferată rămâne
"Pasărea nemăiastră". Pentru mine a avut o sensibilitate aparte fiindcă surprinde viziunea pe care o avem asupra morții atunci când suntem încă niște copii, și tranziția de la o inocență plină de speranță și gândire magică la o resemnare tăcută, poate chiar ușor cinică pe alocuri pentru a putea face față pierderilor cotidiene.

Închei prin a vă îndemna să descoperiți autori români contemporani pentru că sunt tare buni!