Raluca Furdui

👑 "Înțelegea că regii nu sunt niciodată iubiți pentru ei înșiși și că oamenii care îngenunchează în fața lor încearcă întotdeauna să adune de pe covor câteva firimituri de putere."👑

De mult timp mă gândeam că trebuie să ajung la seria Regii Blestemați de Maurice Druon pentru că ador genul acesta de scrieri. Și pentru că am văzut-o recent la Ștefania @iamstefaniaistrate nu am mai amânat această lectură fabuloasă.

Seria are în total 7 volume, dar în ediția de la editura Litera acestea sunt grupate în 2 părți, astfel că prima parte pe care am parcurs-o integral cuprinde primele 4 volume:

1️⃣ Regele de fier
2️⃣ Regina sugrumată
3️⃣ Otrăvurile coroanei
4️⃣ Legea bărbaților

Aveam emoții cu varianta asta pentru că formatul este mai mic și, implicit, și scrisul, dar imediat ce am intrat în poveste am fost cucerită de stilul de scriere, documentarea impresionantă și intriga complexă, astfel că nu știu cum au trecut paginile și în 6 zile am dat-o gata.

Maurice Druon a explorat cu măiestrie una dintre cele mai obscure și ofertante perioade istorice.
Suntem în Franța secolului al-XIV-lea, la curtea regelui Filip al-IV-lea, cunoscut ca "cel frumos". Contextul este unul agitat pentru că ultimii cavaleri templeri sunt condamnați la moarte prin decret regal. În timpul execuției, liderul templierilor aruncă un blestem teribil asupra regelui "până la a treisprezecea spiță a neamului", dar și asupra papei și a judecătorului responsabil. Acesta fiind de fapt catalizatorul întregii acțiuni ce urmează să ne fie expusă.

Situația este cum nu se poate mai complicată,  deoarece linia tronului nu este complet securizată, cei trei fii ai regelui fiind lipsiți de moștenitori, iar năpasta amenință din umbră, atât pentru capetele încoronate, cât și pentru curtenii sau oamenii de rând. Foametea devine o realitate urâtă, iar urzelile politice ridicate la rang de artă mătură destine, expunând rivalități de familie, trădări, adulter, războaie, sădind treptat semințele potrivite pentru prăbușirea unei dinastii.

Fiind sursa de inspirație a celebrei serii fantasy "Cântec de gheață și foc", mi-a plăcut mult să descopăr similaritățile poveștilor.

🌪" — Am putea eșua.
— La fel ca în cazul oricărei întreprinderi mărețe. E mai bine să mori încercând. E mai bine să arzi scrum decât să te stingi."🌪

Cu "Prăpăd pe Pogonul Diavolului" am ajuns la finalul seriei Miss Peregrine de Ransom Riggs, o serie coming of age, cu elemente paranormale și care poziționează lupta dintre bine și rău ca tema principală în fiecare dintre cele 6 volume.

M-a întristat inevitabila despărțire de personajele îndrăgite și de atmosfera întunecată și misterioasă care m-a ținut lipită de fiecare pagină, dar în egală măsură m-a încântat parcurgerea finalului epic și modul în care se aranjează lucrurile pentru eroii noștri. Chiar dacă unele aspecte au fost grăbite sau prea convenabile, știu că finalul unei serii este întotdeauna complicat de construit, astfel încât să mulțumești toți fanii.
Pentru mine primul volum, "Căminul copiilor deosebiți" rămâne deosebitul seriei, ca să fac și un joc de cuvinte, și de neegalat în ceea ce privește atmosfera creată.

Revenind la volumul de față, avem parte de o bătălie finală care va decide soarta universului deosebiților, adică acele persoane înzestrate cu puteri neobișnuite și care îi plasează în rolul de ciudați în societate. Factorii decisivi ai acestei confruntări sunt, ca de obicei, elevii deosebiți ai directoarei Miss Peregrine, iar misiunea lor este cum nu se poate mai grea pentru că forțele răului sunt mai puternice decât oricând.

Dezlegăm în același timp cu personajele și misterul profeției menționată în volumul precedent, și care pune mare presiune pe unele personaje.
Nesăbuința acțiunilor devine un element prezent în fiecare volum și are rolul de a ne aminti constant că eroii noștri sunt încă niște copii, în ciuda abilităților lor grozave și fascinante. 

Fiecare volum conține fotografii care întregesc povestea, chiar daca aici această artă fotografică s-a mai diluat puțin.
Titlurile fiecărui volum au fost foarte bine alese, iar elementele de ficțiune istorică  bine încadrate, purtându-ne firesc prin perioada victoriană, interbelică, postbelică și cea a zilelor noastre.

Dacă ați îndrăgit universul Harry Potter, există șanse foarte mari să vă cucerească și seria asta.

🛤 "O viață lungă nu se măsoară cu numărul anilor. Un om fără amintiri poate foarte bine s-ajungă la o sută de ani și să simtă că nici n-a prea trăit."🛤

Citatul de mai sus reflectă ideea de la care pornește Graham Greene în "La drum cu mătușa mea", o carte care se dorește a fi amuzantă și poate pentru unele gusturi e, dar eu una nu am prea gustat umorul ăsta, ușor negru pe alocuri.

Acțiunea se petrece spre finalul anilor '60. Mi-a placut prima parte a poveștii, în care îl cunoaștem pe Henry, un bancher de 50 de ani, pensionat recent și cu o existență extrem de anostă, fără ambiții, planuri sau pasiuni. Lucrurile însă par să se schimbe pentru el când la înmormântarea mamei sale o cunoaște pe mătușa Augusta, sora mamei. Augusta este o adevărată prezență, foarte diferită de mama lui Henry care a fost o puritană desăvârșită. În timp ce Augusta, extravagantă și efervescentă, demonstrează din plin că vârsta nu e altceva decât un număr. La 75 de ani are o viziune libertină asupra vieții și continuă să descopere experiențe noi și pline de adrenalină. Altfel că îl antrenează și pe Henry în stilul ei de viață, luându-l într-o serie de călătorii amețitoare.

Este o carte despre căutarea sinelui și despre însemnătatea vieții. Însă dacă începutul cărții am simțit că are un anumit rost, cea ce-a doua parte a poveștii a stricat cumva tot ce a încercat prima parte să construiască. Mătușa regăsită spre jumătatea cărții pare un alt personaj față de ce am cunoscut în prima parte. Și fără să intru prea mult în detalii, o să zic că nu m-am simțit eu confortabil cu încercarea autorului de a romantiza femeile care adora să fie căpușate de bărbați, financiar, sentimental, social. Și deși se dorește o emancipare a protagonistului, aceasta eșuează lamentabil, în viziunea mea. El ajunge exact în punctul unde ceilalți îl vor, la fel cum a pățit tot timpul. Viața i s-a întâmplat pur și simplu, el mulțumindu-se cu rolul de simplu spectator.
Da, i se schimbă radical viața, dar în lipsa aportului propriu. Și m-a deranjat că  această schimbare este prezentată sub forma unei libertăți dobândite, când nu este deloc cazul de așa ceva.

🍷"Cel care nu se agață de un fir de pai se îneacă până la urmă." 🍷

Știam că "Dispariția lui Adele Bedeau" de Graeme Macrae Burnet va fi ceva aparte pentru că l-am mai citit pe autor și m-a cucerit cu "Un proiect sângeros". "Studiu de caz", celălalt roman al său nu a fost neapărat pe gustul meu, dar mă bucur că "Dispariția lui Adele Bedeau" a intrat imediat în topul preferatelor.
Am adorat stilul de scriere, inteligent, întunecat, și l-am apreciat și mai mult știind că este romanul de debut al autorului.

Aici intrăm într-o atmosferă noir, în egală măsură liniștită și apăsătoare, în Franța, în Saint Louis, un orășel la graniță, unde rutina definește existența localnicilor. Cum rareori se întâmplă ceva notabil, atunci când Adele, tânăra chelneriță atrăgătoare de la Restaurant de la Cloche dispare, se sparge și monotonia zilelor, iar amintiri întunecate ies la iveală, pregătite să bântuie personajele și cursul evenimentelor actuale.

Autorul strălucește nu atât prin ce expune fățiș, ci prin ceea ce lasă nescris, prin ce sădește în mintea cititorului, dar și prin modul în care reușește să facă banalul interesant, și prin construcția psihologică a personajelor sale.
Manfred, protagonistul nostru este un paria, și la prima vedere un personaj greu de plăcut, dar care ne atrage ca un magnet în mintea sa măcinată de idiosincrazii, paranoia, comportamente obsesiv-compulsive și fantezii fervente. Iar strădania sa de a se conforma societății și de a părea în ochii celorlalți un om normal, este atât de mare încât nu face altceva decât să-i complice și mai mult situația, făcându-l un ciudat și automat un suspect în cazul dispariției lui Adele.

Nu e thrillerul tipic, ci mai degrabă un mistery în care tensiunea psihologică se fierbe la foc mic, iar tensiunea dintre Manfred și inspectorul Gorski, este atât de palpabilă, încât provocă scenarii multiple în mintea cititorului.

Nu am prevăzut finalul, iar felul în care a fost gândit a oferit și mai multă greutate poveștii și un oarecare tâlc.

Ador și artificiul folosit de fiecare dată de autor, acela de a ne face să credem că povestea e una reală, deși nu e.

💸 "Ce e mai rău. să-l pierzi pe cel pe care-l iubești, sau cel care te iubește pe tine să fie distrus că te-a pierdut?" 💸

"84000" de Claire North este o distopie întunecată cu o premisă originală, credibilă și tare interesantă.
Marile corporații au preluat în întregime controlul asupra lumii, iar într-o astfel de realitate închisorile nu mai par niște chestiuni profitabile. Așa că cei ce comit infracțiuni, inclusiv crime sunt obligați să plătească anumite amenzi stabilite de un Oficiu de Audit Penal. Cei bogați, pentru care banii nu sunt o problemă, continuă să prospere într-un astfel de mediu, în timp ce cei săraci sunt trimiși la muncă silnică, și puțini mai reușesc să supraviețuiască după o astfel de experiență.

Păbușirea sistemului de valori, anihilarea drepturilor omului, moartea, degradarea, amorțirea moralității sunt noile realități. Aici îl găsim pe Theo Miller, un tânăr care lucrează la Auditul Penal, fiind nevoit să evalueze valoarea exactă a vieților oamenilor uciși. Funcționează pe pilot automat, considerându-se un simplu pion în marea schemă a noii ordini, fără a analiza coșmarul de zi cu zi. Totul se schimbă, însă, când trebuie să evalueze uciderea fostei sale iubite: "Au ucis-o, pe Dani, adică. Iar eu i-am evaluat moartea. Viața ei valorează 84000 de lire."

Povestea ofertantă a fost, din păcate, umbrită de stilul de scriere haotic, cu care nu m-am împăcat deloc. Avem 3 cadre temporale prin care autoarea ne târăște într-o cursă contratimp, fără o noimă anume, pentru că sare de la trecut la prezent și din nou la trecutul mai îndepărtat. Iar asta de de cele mai multe ori pe parcursul unui singur paragraf. Avem și multe propoziții care se termină în aer, cu puncte de suspensie, astfel că m-am întrebat constant oare ce a vrut autoarea să spună cu asta, oare a vrut să sugereze ce cred eu sau altceva. Așezarea în pagină a fost ciudată și ea, cu propoziții care încep din puncte întâmplătoare și doar aruncate pe pagină.

Dacă s-a dorit să fie mai altfel pentru mine nu a funcționat. A fost doar frustrant, nu m-am simțit imersată în lumea creată și nici nu mi-a păsat prea mult de personaje, în ciuda contextului lor disperat.

🏡" Dacă un individ deține cea mai somptoasă casă din oraș și organizează cele mai extravagante petreceri, este ușor să capete un sentiment de superioritate. E posibil să creadă că regulile valabile pentru oameni obișnuiți nu se aplică și în cazul lui." 🏡

"Miezul nopții în grădina binelui și a răului" de John Berendt este în topul bestsellurilor New York Times, o carte extrem de populară, lăudată și premiată, dar care pentru mine nu a funcționat. Dacă ar fi să-i ofer un premiu, ar fi cel pentru cea mai plictisitoare carte a anului și chiar dacă suntem doar în aprilie nu cred că va fi întrecută de alta până la sfârșitul anului.

Jumatate din carte, sau chiar mai mult de jumătate este de de fapt o înșiruire de caracterizări, iar cealaltă jumătate redă cazul unei crime reale, dar care, din păcate, se pierde în întregul decor descris mult prea în detaliu.

Acțiunea are loc în America în pitorescul orășel Savannah, un loc de care autorul John Berendt s-a îndrăgostit iremediabil în urma unei vizite din anii '80 ajungând să rămână acolo câțiva ani, și astfel a apărut "Miezul nopții în grădina binelui și a răului". Pentru că așa începe și redarea poveștii.
Niciun localnic nu scapă de sub radarul autorului, astfel că ne sunt descrise cu lux de amănunte elemente din viețile lor. Așa descoperim cine cu ce se ocupă, cine cu cine se culcă, cât de bogat e fiecare, dacă are sau nu familie, care e statutul fiecăruia și asa mai departe. Rezultatul este o paradă de personaje, extrem de pestrițe și ciudate. Și deasupra tuturor tronează Jim Williams, un om cu fler în afaceri, foarte bogat, cu gusturi rafinate, pasionat de antichități, admirat, invidiat și controversat. El tulbură aparenta liniște a orașului, fiind autorul unei crime comise în legitimă aparare, după spusele lui.

Investigația și ulterior procesul au mai condimentat puțin povestea, adăugând un strop de mister și suspans.
Felul în care au fost introduse elementele voodoo nu mi-a plăcut și în opinia mea a fost doar hilar.

Cartea are și o ecranizare în regia lui Clint Eastwood, cu Kevin Spacey, Jude Law și  John Cusack în rolurile principale.

⛪️ "Credința în forțe supranaturale ale răului nu e necesară; oamenii sunt capabili de toate relele."⛪️

"Toți cei păcătoși sângerează" de S.A. Cosby este un thriller polițist care ne pune față în față cu răul, nebunia și disensiunile rasiale.

Titus Crown este un tânăr șerif afro-american în Charon, un orășel sudist cu un nume aproape predestinat spre rău și în care amintirile Războiului Civil, rasismul și gandirea limitată sunt încă prezente chiar și la 150 de ani de la încheierea conflictului. În acest context, el nu are o muncă ușoară, fiind nevoit să-și dovedească în permanență meritul și valoarea. Lucrurile devin și mai tensionate când la școala din oraș au loc împușcături, iar cel mai popular profesor este ucis de unii dintre foștii săi elevi, un tânăr de culoare, care este la rândul lui împușcat de poliție în timpul intervenției. Însă acest eveniment nefericit este doar începutul. Și astfel orășelul în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și în care nu se întâmplă niciodată nimic devine scena unor crime odioase, odată cu descoperirea unor teribile înregistrări în care victime sunt copii afro-americani. De aici pornește o adevărată vânătoare, care scoate la iveală ura mocnită a locuitorilor, făcând întreaga investigație și mai dificilă. 

Povestea este redată din perspectiva lui Titus și mi-a plăcut să-l însoțesc pas cu pas în anchetă. Cred că îmi era și dor de un thriller construit așa, cu focus pe fiecare descoperire. Mi-au plăcut și construcția personajelor și felul în care a fost introdus misterul cu privire la trecutul lui Titus ca agent FBI, dar și elementele secundare care au întregit decorul, aducând un plus de credibilitate, cum ar fi, de exemplu, abordarea credinței și a religiei.

Pe alocuri, mi-a dar un vibe de True Detectives sezonul 1, preferatul meu, așa că a mai obținut un punct în plus.
Cu siguranță îl voi mai citi pe autor.

🦋 " Ce trebuie să rămână dintr-un om ca să mai poată fi numit astfel? Cât la sută și ce? Dacă-i iei un deget, o parte a trupului și-o îndepărtezi pentru totdeauna, el nu se schimbă esențial. [...] Dacă-i făcut bucăți și risipit în toate colțurile lumii, el încetează să mai existe, dar rămâne tot un om. Ce trebuie să-i iei, ce trebuie să-i schimbi ca să nu mai fie el?
Trebuie să-l schimbi în cele mai intime structuri ale sale. Trebuie să schimbi cifrul alcătuirii sale moleculare. Dar chiar și atunci, nu se va spune că e tot un om, un om schimbat?" 🦋

"Noaptea în oraș fără părinți" de Dănuț Ungureanu este o poveste SF cu accente cyberpunk.

Dincolo de firul acțiunii, mi-a plăcut mult scrierea. Felul în care știința se îmbină cu folilozofia și moralitatea.

Împărțită în trei părți: "Gândul", "Carnea", "Duhul", povestea gândită de autor ne pune în fața unei lumi dezumanizate, desprinsă dintr-un viitor cel puțin sumbru. Universul nu mai e așa cum îl cunoaștem în prezent și se află sub stăpânirea lui Faraon, o figură atotputernică și crudă. Inteligența artificială, implanturi cognitive, clone, sunt doar câteva elemente la ordinea zilei aici: "Lumea atinsese un mod în care orice era cu putință și nimic nu rămăsese necunoscut. Își ajungea șieși, se cârmuia singură, cu legi care se nășteau singure. Era perfectă." Dar o perfecțiune doar în teorie sau pentru anumite părți ale acestei lumi, pentru că realitatea de zi cu zi pe care majoritatea formelor de viață erau nevoite să o suporte era una searbădă, fără prea multe de oferit, o lume nu foarte tehnologizată, peticită cu resturile trecutului.

Povestea are și un oarecare caracter inițiatic, fiind vorba de un puști de 12 ani care pornește în căutarea tatălui său pierdut în urma unei explozii. Peripețiile prin care trece nu sunt deloc puține având în vedere modul în care se prezintă lumea sa.

Eu am citit-o într-o singură zi pentru că m-a prins povestea, sunt amatoare de SF și familiară cu stilul de scriere al autorului, care mereu mă surprinde cu imaginația sa și cu ușurința cu care traversează granițele diferitelor genuri literare.

Dar nu este o lectură ușoară, pentru că abundă în metafore și substrat, pe care nu sunt sigură că l-am descifrat în totalitate, dar pentru mine aici stă farmecul unei astfel de povești.