Raluca Furdui

📻 "Și dacă Dumnezeu este judecătorul nostru, atunci diavolul ne este avocat." 📻

"Radio Noapte" de Iuri Andruhovîci este un roman picaresc, în care biografia se amestecă constant cu elementele de ficțiune istorică și realism magic, pe un fundal muzical cu piese emblematice.

"Ascultați Radio Noapte și alături de dumneavoastră se află Iosyp Rotsky, alias Ios. La mine tocmai a bătut de ora douăsprezece și voi fi aici până dimineață." Aceasta este fraza cu care autorul ne poftește în povestea sa întortocheată, paradoxală pe alocuri, satirică, uneori enervantă, dar extrem de magnetică. 

Iosyp Rotsky nu se limitează la rolul de simplă gazdă a emisiunii "Radio Noapte", ci este anti-eroul întregului volum. Un Don Juan al anilor '70, pianist și membru al mai multor formații rock, devenit în timp o figură legendară și un revoluționar ucrainean, cunoscut ca "pianistul baricadelor". Autorul îl poziționează într-un univers paralel, cel mai probabil în maidanul anului 2014, redus la tăcere de tancurile rusești, astfel că realitatea lui Rotsy se transformă iremediabil, cu atât mai mult cu cât este implicat și în uciderea dictatorului patriei sale. Prin urmare este vânat de agenții secreți dar și de mafie pentru că Rotsky are un dar aparte de a se arunca în mijlocul haosului. Iar noi, cititorii îi descoperim fiecare strat al vieții sale atât prin intermediul propriilor dezvăluiri, cât și cu ajutorul unui biograf care dorește să scoată la iveală detaliile aventurilor sale.

Așadar, avem mai multe planuri care se întrepătrund într-o antiteză continuă între lirismul dat de fiorii dragostei autentice și sălbăticia scenelor de luptă, între adorație absolută și misoginism, între o inedită prietenie pe viață, sacrificiu și interese ascunse.

Pentru mine relația dintre Rotsky și corbul Edgar rămâne atracția cărții, și, în mod cert, partea cea mai emoționantă.
Am savurat caracterul cinematografic regăsit spre finalul cărții și substratul poveștii, în ciuda faptului că m-a mai pierdut pe alocuri. 

🗡🐦‍⬛"— [...] Da, da, tinere Geralt. Pielea unui vrăjitor este o carte de povești." 🗡🐦‍⬛

"Răscrucea corbilor" este prequel-ul seriei Witcher, deci un volum în care Andrzej Sapkowski își propune să ne poarte spre începuturile formării celebrului Geralt din Rivia în rolul de vânător de monștri, respectiv vrăjitor. Pentru că fiecare legendă are un început, iar eroii nu răsar peste noapte.
De fiecare dată e o plăcere să revin în universul Witcher. Iar faptul că am citit acest volum după parcurgerea celorlalte mi-a oferit și mai mult perspectiva unui buildungsroman.

Stilul narativ diferă de restul volumelor, fiind unul omniscient, cu câteva comentarii strecurate din partea naratorului cu rolul de a sublinia faptul că Geralt este un novice. De asemenea narațiunea este
mai cursivă aici și oarecum mai ușor de urmărit, deși eu personal, prefer stilul povestirii în ramă, prezent în celelalte cărți, chiar dacă pare puțin mai alambicat.

Aici acțiunea începe la scurt timp după ce Geralt părăsește școala de pregătire de la Kaer Mohren. Lipsa experienței de viață și un sistem de principiii și valori mult prea moral pentru lumea în care se pregătește să-și aducă serviciile, îl bagă imediat în bucluc, fiind în pragul condamnării la spânzurătoare pentru că a salvat viața și onoarea unor călători. Este ajutat de Preston Holt, un personaj învăluit în mister, la rândul lui vânător și vrăjitor, dar experimentat, respectat în zonă și, aparent, cu propria sa agendă. Din acest punct, Geralt are de ales dacă va continua drumul pe cont propriu într-o lume care tolerează vrăjitorii ca pe un rău necesar și nimic mai mult, sau dacă i se va alătura lui Holt pentru a învăța în continuare cum să răzbească într-o astfel de lume pe care se presupune că ar trebui să o protejeze.

Întâlnim și aici o colecție bogată de intrigi, nelipsita luptă pentru putere, misiuni pline de adrenalină, confruntări spectaculoase cu diverși monștri, umor, empatie, chimie bună între personaje, dar și o mulțime de indicii cu privire la evoluția eroului nostru pe parcursul următoarelor 8 volume.

⚔️"Știm unde este inima, dar nu putem să o tăiem fără vărsarea de sânge a mii de oameni speriați, îndobitociți, orbi, care nu au deloc îndoieli. Și sunt atât de mulți, descurajant de mulți, înapoiați, despărțiți, înrăiți de o veșnică muncă grea, înjosiți, incapabili să se ridice deasupra gândulețului la un bănuț în plus... Și încă nu pot fi învățați să se unească, să se organizeze, să se salveze de ei înșiși." ⚔️

Dureros de actual citatul de mai sus din "E greu să fii zeu", de frații Strugațki.

Cei doi autori m-au cucerit în urmă cu câțiva ani cu "Picnic la marginea drumului", iar de atunci continui să le citesc cărțile pentru că au darul de a stârni dezbateri și dileme morale care rămân în mintea cititorului mult după încheierea lecturii.

Și aici subiectul ales ne pune pe gânduri. Principalele dileme gravitează în jurul următoarelor idei: Pentru cât timp putem rămâne simpli spectatori în fața atrocităților? Ne putem păstra imparțialitatea? Ne putem ascunde la nesfârșit după masca purtată în societate, sau riscăm să ne contopim cu rolul pe care intenționăm să-l interpretăm și astfel ne vom pierde sinele real? Și nu în ultimul rând, la ce ne-ar folosi rolul de zei dacă nu ne putem folosi puterile absolute?

Intr-un viitor utopic, pământenii sunt trimiși ca observatori pe planete unde oamenii trăiesc ca în vremurile Evului Mediu Întunecat, iar guvernarea se face pe baza sistemului feudal.
Anton, devenit Don Rumata, un nobil bogat și arogant este un astfel de trimis în imperiul Arkanar, dar cu amendamentul de a nu interveni sub nicio formă în evoluția istoriei lor, dobândind astfel statutul unui zeu. Antagonistul său, Don Reba, care pare o portretizare a lui Stalin și a lui Lavrentiy Beria îi încearcă în permanență limitele.
Viața de zi cu zi devine tot mai greu de suportat pe măsură ce societatea se prăbușește sub atracția unui regim fascist. Un loc unde vulgaritatea, ignoranța, mizeria, absurdul și răul triumfă, iar progresul de orice fel este sancționat. O realitate greu de digerat și care îl scârbește profund pe eroul nostru.

Vă las pe voi să descoperiți acțiunile sale în acest vol. scurt, dar cu substrat politic, filozofic, social, moral.

⚔️ [...] în întuneric, Răul se va dezlănțui întotdeauna, întunericul va ascunde întotdeauna creaturi cu colți și gheare, crime și sânge. Și va fi întotdeauna nevoie de vrăjitori. Fie ca ei se apară mereu acolo unde este nevoie de ei. Acolo unde sunt chemați să ajute. Să fugă unde sunt chemați, cu spada în mână. Spada a cărei strălucire va străpunge întunericul, a cărei lumină va destrăma întunericul." ⚔️

Chiar dacă este al-VIII-lea volum din seria Witcher, "Anotimpul furtunilor" se aseamănă mai mult cu primele 2 volume ale seriei, în care sunt redate aventurile lui Geralt prin intermediul povestirilor scurte. Aici actiunea curge, deci nu e segmentată, dar cronologic se plasează undeva între povestirile primului volum, deci ne întoarcem în timp, în vremea când Geralt nu o cunoștea încă pe Ciri, iar Yennefer chiar dacă este prezentă în viața lui Geralt, aici este doar o apariție episodică, totuși, frecvent mentionată pe parcurs.

De asemenea, miza nu este atât de mare ca în celelalte volume, nu abordează războaie extinse, jocuri politice și destinul personajelor, dar acțiunea este palpitantă. Si asta pentru că eroului nostru îi dispar cele două spade, absolut vitale în viața și activitatea sa, deci găsirea lor devine punctul crucial al întregii acțiuni.

Cunoscând și jocurile video din universul Witcher, dintre toate volumele, "Anotimpul furtunilor" m-a dus cel mai mult cu gândul la jocuri pentru că fiecare eveniment determină apariția următorului, astfel că pentru a obține ajutor, Geralt trebuie la rândul lui să ajute anumite persoane și să ducă la îndeplinire anumite misiuni. Urmând ca în final toate firele narative să se lege și să creeze imaginea de ansamblu asupra acestei lumi.

Ne întâlnim din nou cu creaturi mitologice, vulpi fermecate, vârcolaci, troli, dar și cu carismaticul trubadur Jaskier, care are o chimie atât de bună cu Geralt și aduce un plus de umor în scenele în care apar împreună. Nu lipsesc nici magicienele interesante care să-l pună pe jar pe eroul nostru, ca de obicei.

Mi-a placut, am fost acolo alături de personaje în fiecare misiune, am chicotit la anumite scene de dialog, iar finalul a conpletat întregul univers Witcher.

Cartea lunii la #thethrillerclub, "Pacientul de sâmbată seara" de Beatrice Sereș a fost, din păcate, o poveste tare neinspirată.

De obicei, evit cărțile de ficțiune cu pacienți, terapeuți și elemente din procesul lor psihoterapeutic pentru că profesând o vreme în domeniu am impresia că felul în care este surprins acest subiect nu oferă deloc credibilitate, ba chiar, de cele mai multe ori, se transmit doar aspecte senzaționale, care plasează actul terapeutic într-o lumină nefavorabilă. Sau poate nu am dat eu până acum peste ficțiunile potrivite, cert este că și cartea de față s-a încadrat în această categorie și mi-a întărit încă o dată această convingere. 

Autoarea ne propune să o însoțim pe terapeuta Lisa Dumitrache în cabinetul său și să asistăm la ședințele pe care aceasta le are cu pacienții săi măcinați de traume și ideații suicidare. Cazuistica extrem de complicată o solicită mult prea tare, mai ales că Lisa nu este cea mai stabilă persoană și, prin urmare, nu bifează nici la capitolul bune practici.
Dincolo de frânturile din cariera sa profesională, suntem purtați foarte succint și în trecutul ei pentru a-i descoperi proprii demoni și trauma care a stat la baza alegerilor sale actuale. 

Se vrea a fi un thriller psihologic, însă i-au lipsit tensiunea și misterul, specifice genului, iar conflictele psiho-emoționale dintre personaje, aspectele etice și morale, au fost abordate mult prea superficial. Toate aceste lipsuri m-au împiedicat să-mi pese de evoluția evenimentelor.
De asemenea, construcția personajelor a lăsat mult de dorit. Mi s-au părut mai degrabă schițate și doar cu scopul de a se limita la niște caracteristici psihopatologice, astfel încât să se încadreze în poveste.
Firul narativ a fost haotic și am tot așteptat ca și protagonista să se prindă până la urmă de răsturnarea de situație care a fost atât de evidentă și tardivă, încât a devenit hilară.

Fiind o carte scurtă (130 de pagini), ar fi inutile alte detalii. Însă având în vedere că nu v-o recomand, nu văd de ce nu aș putea să vă stric eventualul suspans. Dar cred că m-am plâns suficient și e o chestiune ce ține strict de gusturi.

"Pe scara suferinței psihologice există un palier unde durerea atinge asemenea culmi încât pare o utopie să încerci s-o depășești."

Cu "Dincolo de ură" Barbara Abel ne aduce în vedere un thriller domestic cu accente psihologice bine plasate în poveste. O poveste de viață aparent banală, mai ales la început și cu care fiecare cititor poate rezona, în special cei aflați în rolul de părinți. 

Avem două cupluri ce locuiesc într-un duplex. Datorită proximității se împrietenesc imediat, iar faptul că ambele urmează să aibă copii, le sudează și mai tare relația. Iar noi cititorii suntem martorii vieților lor cotidiene, și a modului în care evoluează relația lor. Chiar dacă totul pare obișnuit și avem senzația că urmărim un film lejer de familie, de sâmbată dimineața la cafea, autoarea are grijă să ne strecoare senzația de anxietate, construind de la o pagină la alta tensiunea în anticiparea unui eveniment care să răstoarne așa-zisa armonie a lucrurilor. Tragedia lovește cele două familii, iar de acolo totul pornește pe o pantă tulburătoare. De la vinovăție profundă, la suspiciune dusă la nivel de paranoia, depresie, invidie, și o ură mocnită, toate se amestecă și stârnesc reacții în lanț cu rezultate devastatoare.

Nu mă așteptam la răsturnarea de situație, așa că am apreciat felul în care autoarea se joacă cu noi, cititorii, dar m-a tulburat întreaga desfășurare. Nu intru în alte detalii pentru că risc să pătrund în curtea spoilerelor, dar v-o recomand, mai ales dacă sunteți în căutarea unei lecturi antrenante și care să vă stârnească o gamă largă de emoții. 

"În viață, dacă cineva vrea să înțeleagă, să înțeleagă într-adevăr cum stau lecturile pe lumea asta, trebuie să moară măcar o dată. Și atunci, dacă așa e legea, mai bine să moară tânăr, când mai are încă timp înainte ca să se ridice și să învie..." 🌱

Grădinile Finzi-Contini de Giorgio Bassani este o elegie, o lectură care se citește cu sufletul și care transmite o profundă nostalgie cu fiecare pagină parcursă.

Cu acțiunea plasată în Ferrara anilor '30 în perioada ascensiunii la putere a fascismului, când viața cotidiană era puternic marcată de instaurarea legilor rasiale, cartea de față devine o metaforă. Impresionantele grădini ale familiei Finzi-Conti, o familie de evrei aristocrați și extrem de bogați, dobândesc statutul de refugiu, în fața unui prezent din ce în ce mai sumbru și lipsit de orizonturi.
Un refugiu ideal pentru tinerețe, inocență, studiu, socializare și, mai presus de toate, locul în care protagonistul nostru, și el evreu, tânjește după o dragoste aparent imposibilă în persoana tinerei Micol, mezina familiei Finzi-Contini.

Petrecem mult timp în sufletul și în mintea protagonistului nostru măcinat de fiorii primei iubiri. Prin ochii săi descoperim comunitatea iudaică din Ferrara, aspirațiile tinerilor săi locuitori, luăm pulsul societății situate în calmul dinaintea furtunii și suntem martorii dezbaterilor politice.

Și pentru că istoria ne ajută să anticipăm ce va urma, stilul de scriere al autorului este cu atat mai aparte, dureros de frumos, aș zice. Dar să nu vă așteptați la prea multă acțiune pentru că aici totul ține de răbdarea de a descoperi o nostalgie a unui trecut de mult apus.

Cartea are și o ecranizare din 1970, apreciată și premiată în regia lui Vittorio De Sica.

🥚"Cu povești se cumpără frica sau liniștea, cu povești se întețește ura și tot cu povești iubirea. Cu povești se țese și credința, fără de cari nimic pe lume nu s-ar face, că fiecare ar pleca în calea lui și n-ar trage cu toții la aceeași căruță. Din povești se scurg în sufletul omului râvnele, cu povești se hrănește vrăjmășia."

"Cântec deasupra cenușii" de Ramona Gabăr aștepta de ceva vreme frumos și răbdător să-i vină rândul. Pentru că sunt o iubitoare a genului fantasy mă așteptam să-mi placă, dar am pornit lectura și cu emoții legate de dimensiunea cărții, pentru că prefer poveștile mai epice, mai elaborate, care să surprindă suficient universul explorat, construcția personajelor și motivațiile lor, dincolo de acțiunea propriu-zisă.

Seva inspirației fiind extrasă din folclorul est-european m-a dus, pe alocuri, cu gândul la "Winternight" de Katherine Arden, o serie iubită. Dar parcă aici m-a cucerit mai tare stilul de scriere decât povestea în sine. Și asta pentru că limbajul arhaic a făcut ca experiența lecturii să fie una cu adevărat fermecătoare și deosebit de imersivă. Fiind în același timp și un extraordinar mijloc de a călători înapoi, în vremurile copilăriei cu ale sale basme nemuritoare de la curțile împărătești, unde feciorii își dovedeau vrednicia, subjugând forțele răului, în timp ce fecioarele suspinau așteptându-i și rugându-se pentru izbava lor, în lumi unde vrăjitoarele aruncă farmece puternice, împletite cu prezența fantastică a rusaliilor, ielelor, domovoilor, balaurilor, vârcolacilor și a altor ființe mitologice, puntea dintre real și imaginar devenind astfel necesară și firească în transmiterea lecțiilor și moralei ce abundă în altfel de povești.

Aici chiar dacă pornim de la lupta dintre bine și rău, o temă clasică în construcția basmelor, autoarea merge puțin mai departe, depășind clișeele genului și explorând diversele fațete ale răului, aducându-ne aminte că acesta este mereu același, indiferent de vremuri și granițe, sau de masca sub care alege să ni se prezinte.

"Fiecare acționează după cum îl taie capul, fiecare vrea să-și taie o felie cât mai mare de tort! Nu știu cum s-a ajuns aici, nu știu ce poate fi făcut, mă tem că ne ducem de râpă, că ceva s-a stricat iremediabil în ființa noastră,  că ne rupem în mii de bucăți..."

Anul trecut am făcut cunoștință cu stilul de scriere al autorului Florin Chirculescu citind "Spre Nord prin Sud-Est" și fiind o surpriză plăcută am vrut neapărat să mai ajung la cărțile sale.

"Caftul", publicat recent la editura Nemira, a fost, de asemenea, o lectură aparte, fiind descris ca un roman de dragoste cu invective și cu acțiunea în plin comunism.

Secundo, protagonistul cărții, student la medicină ne introduce alături de grupul său de prieteni și colegi în realitatea socialistă plină de hibe a României de la începutul anilor '80. O Românie rece, cu perspective sumbre, împânzită de securiști, pile, relații, și în care studenții erau trimiși constant la țară, să presteze munci agricole în interesul patriei socialiste. Viața de zi cu zi era o luptă continuă, chiar și pentru cei cu poziții oarecum privilegiate, titlul romanului fiind foarte bine ales.
Și pentru că dragostea își face mereu loc chiar și în cele mai nepotrivite decoruri,  sau cu atât mai mult în astfel de contexte, suntem și martorii unor încurcături care se țin scai de protagonistul nostru.

Dincolo de acțiunea propriu-zisă, m-a atras scrierea într-o permanentă antiteză, între lirismul iubirii și brutalitățile luptei corp la corp, între adevăr și minciuna ca stil de viață, între simplitatea vieții la sat și urzelile politice din capitală, între încredere necondiționată și suspiciune la tot pasul.

Cu siguranță, mi-au scăpat câteva nuanțe din text pentru că nu am trăit realitatea acelor vremuri, și sper să nu o trăiesc niciodată. Însă autorul a făcut o treabă exemplară în felul în care a redat încrengătura evenimentelor, realizând o adevărată radiografie a vremurilor comuniste.

🏚"Odată intrați, în veci nu mai pleacă."🏚

"Am locuit cândva aici" de Marcus Kliewer este un thriller horror de debut, apărut recent și la noi, la editura bookzone.

Chiar dacă are o premisă frecvent întâlnită în acest gen, și anume cea a unei case stranii, felul în care autorul asigură emoțiile apăsătoare și acei fiori specifici genului horror, o plasează pe radarul iubitorilor de povești creepy.

Așadar, avem o casă veche și izolată, cumpărată recent de Eve și Chalie cu scopul revinderii ei după o renovare serioasă. Acțiunea începe încă din primele pagini, când Eve se trezește la ușă cu familia Faust, cu rugămintea lui Thomas, tatăl, de a-l lăsa să le arate copiilor casa unde a locuit în copilărie, și de aici și titlu. În ciuda instinctului cum că ceva e bizar, Eve se simte prost să-i refuze și le permite un tur al casei, ceea ce setează scena ideală pentru debutul unor episoade cel puțin inconfortabile și/sau de-a dreptul halucinante.

Am simțit-o ca pe o tulburătoare criză de anxietate, așa cum bine se menționează și pe copertă. Și m-a determinat să mă întreb constant cum ar fi dacă scenariul x e mai plauzibil decat scenariul z și care e de fapt realitatea. Cred că e genul de carte despre care nu are rost să zic prea multe pentru a nu strica suspansul.

Experiența coșmarescă propusă de autor nu va fi pe gustul tuturor, de altfel am citit multe păreri negative la adresa cărții, dar pentru mine a funcționat. Poate și pentru că a fost un buddy read alături de câteva dintre colegele mele dragi de la #thethrillerclub, iar faptul ca am împărtășit la cald evenimentele bizare petrecute pe parcursul celor 362 de pagini, a crescut intensitatea acțiunii.
Cred că este și o carte potrivită dacă treceți printr-un reading slump pentru că mereu mai apare câte un indiciu la final de capitol pentru a putea pune lucrurile cap la cap.

Totuși, mi-aș fi dorit să nu rămân cu atâtea întrebări după ce am închis cartea. Însă dacă autorul și-a propus să planteze suficiente semințe cât să stârnească imaginația, atunci într-adevăr i-a ieșit.