Raluca Furdui

"Inima nu are o formă anume. Nu are limite. Și tocmai pentru că e nemărginită poți pune în ea, încontinuu, lucruri de orice formă. La fel e și cu memoria."

Eu nu am o relație prea bună cu autorii asiatici, în special cu cei japonezi, dar i-am dat o șansă autoarei Yoko Ogawa cu "Poliția memoriei", poate și pentru ca e o distopie și ador acest gen.

După primele 40 de pagini recunosc că am vrut să renunț, dar cum nu-mi stă în fire să abandonez cărți și fiind și foarte scurtă (218 pagini în format e-book) am persistat, și mă bucur că am făcut-o.

Ideea de la care pornește este una extrem de interesantă și plină de potențial. Pe o anumită insulă o tânără se străduiește să-și continue viața și cariera de scriitoare, în ciuda faptului că realitatea de zi cu zi este sufocată de perspective sumbre. Iar asta pentru că dispar constant obiecte și o dată cu dispariția lor fizică acestea se șterg definitiv și din memoria localnicilor. Însă există și persoane a căror memorie nu este afectată de acest fenomen bizar și care sunt în permanență vânați de așa-numita Poliție a Memoriei, fiind considerați un real pericol pentru noua ordine a lucrurilor.
Inițial, nu m-am putut conecta cu povestea din cauza stilului de scriere, dar treptat m-a cucerit felul în care autoarea s-a folosit de alegorii, oferind emoție și profunzime, ambele atât de necesare în abordarea unei astfel de teme.

Avem dezumanizare, totalitarism, resemnare dureroasă, claustrofobie, anularea sinelui, dar şi prietenie necondiționată, dragoste, luptă și fărâme de speranță. "Oricâte de multe amintiri ni s-ar răpi, niciodată nu ni le vor suprima pe toate."

Însă, pentru mine, finalul a făcut povestea cu adevărat memorabilă.

"Pentru prima dată în melasa asta plină de obuze care treceau șuierând, am dormit fără să-mi pierd cunoștința cu totul, în tot zgomotul ăla, adică în mijlocul ororii, pe scurt. În afară de orele în care m-au operat, nu mi-am pierdut niciodată cunoștința de tot. Am dormit mereu așa, în zgomotul atroce, din decembrie '14. Am dat cap în cap cu războiul. E închis la mine în țeastă."

Probabil "Razboi" nu a fost opțiunea cea mai potrivită pentru o primă întâlnire cu Louis-Ferdinand Celine, făcând parte dintr-o serie de manuscrise pierdute din 1944 și recuperate și publicate în 2022. Fiind astfel, mai degrabă o ciornă, contextul este păgubit și, probabil, într-o oarecare măsură, și calitatea scrierii.

Totuși, povestea are o coerență narativă, expunând trauma războiului ce macină personajul principal, construit pe baza experienței personale a autorului, el însuși prezent pe frontul Primului Război Mondial. Astfel că volumul de față stă ca o mărturie a impactului devastator pe care frontul, "abatorul internațional de nebunie" îl exercită asupra participanților, mult după ce armele au tăcut, exploziile au încetat și rănile fizice s-au cicatrizat.

Cartea debutează cu Ferdinand, un soldat  fracez aflat pe câmpul de bătălie în Flandra, în timpul Primului Război Mondial, și care încearcă să ajungă la adăpost în urma unor răni grave și a pierderii camarazilor săi de luptă. Urmând ca majoritatea acțiunii să aibă loc în spitalul în care se recuperează, în compania unui aparent tovarăș de arme cu care se împrietenește imediat, a soției acestuia, a unei asistente cel puțin interesante, dar și a părinților săi care vin să-l viziteze și pe care Ferdinand îi consideră iritanți.

Scris cu mult cinism, nihilism, zbatere interioară și la prima mână, fără corecturi și adăugiri ulterioare are exact efectul unui obuz literar, așa cum punctează poetic Le Parisien.

Iar concentrarea pe scenele sexuale am perceput-o tocmai ca pe un mecanism de coping în fața destrămării sale psihice și emoționale provocate de război.

👤"Și totuși premisa antropocentrică a acestor filme și a unei bune părți a literaturii voastre științifice este că ambiția androizilor și a inteligenței artificiale este aceea de a deveni umani, de a ajunge la mila iraționalelor voastre procese de gândire și emoții. Umanitatea din secolul XXI crede că ea e pe treapta cea mai de sus a evoluției, la fel cum strămoșii voștri credeau, pe vremuri, că Soarele se învârte în jurul Pământului." 👤

"Dispărut într-o clipă" de Jo Callaghan a fost chiar o surpriză plăcută datorită temei originale. Da, este o altă carte cu detectivi și investigații polițiste, dar cu un twist ingenios și binevenit pentru că din echipa anchetatorilor face parte si și Lock, o entitate detectiv cu inteligență artificială, condimentând întrega poveste ce se dorește a fi începutul unei serii.

Kat, șefa departamentului de Investigații Criminale se întoarce la muncă după o perioadă marcată de moartea soțului ei. Cu gândul de a se refugia în activitatea sa, dar și de a demonstra ceva (ce anume rămâne să descoperiți voi), acceptă ca echipa sa să fie completată de o entitate AI, în cadrul unui experiment de îmbunătățire a eficienței instituționale.

Imediat ce încep să cerceteze cazurile unor dispariții bizare, instinctul lui Kat se activează, stabilind direcția de lucru, dar se lovește de logica rece și empirică a ineditului său partener, aducând astfel în atenție mult discutata problemă dintre beneficiile și consecințele problematice ale utilizării AI în diverse domenii de lucru. Miza complică acest conflict, existand
posibilitatea de a salva viețile victimelor dispărute. Iar când totul capătă conotații mult prea personale, Kat trebuie să facă niște alegeri dificile.

Ritmul este unul extrem de alert, cartea practic se citește de la sine. Și chiar dacă am prevăzut anumite direcții, mi-a plăcut modul în care a surprins trăirile emoționale ale personajelor și dilemele morale, adăugând credibilitate. Adrenalina s-a îmbinat cu comicul de situație, echilibrând atmosfera, iar chimia personajelor setează scena pentru eventualele continuări.

🗡🛡"Cavalerul rătăcitor este cel mai mai adevărat cavaler, Dunk. [...] Alți cavaleri servesc lorzilor care-i țin pe lângă ei sau care le dau pământuri, dar noi slujim unde ne e voia, oamenilor și cauzelor în care ne încredem. Fiecare cavaler jură să-i apere pe cei slabi și inocenți, dar cred că noi ne ținem promisiunea cel mai bine." 🗡🛡

George R.R. Martin și universul său fantasy ocupă un loc special în sufletul meu, poate și pentru că el a fost primul autor care m-a introdus în lumea fantasy-ului medieval cu aproape 20 de ani în urmă. Și nici până în prezent nu a fost surclasat, și poate nici nu va fi, așa că sunt foarte subiectivă când vine vorba de cărțile sale.
Aveam de mult în plan să ajung și la aventurile lui Dunk & Egg, dar mă bucur că am întârziat și, astfel, m-am sincronizat cu apariția ecranizării ca să-mi fie mai proaspătă acțiunea.

Povestea din "Cavalerul celor șapte regate" este împărțită în trei nuvele: "Cavalerul rătăcitor", "Sabia jurată" și "Cavalerul misterios", cu acțiunea plasată cu un secolul înainte de desfășurarea evenimentelor din seria "Cantec de gheață și foc", pe vremea când casa Targaryen deținea încă tronul de fier și frâiele puterii, iar amintirea dragonilor, încă vie, era întreținută de speranța că "Într-o bună zi, dragonii se vor intoarce."

Aventura începe odată cu dorința lui Dunk, un tânăr de 16-17 ani, fost scutier al unui cavaler bătrân, de a deveni la rândul său cavaler, și nu unul oarecare, ci respectat, renumit, corect și curajos. Pentru asta ajunge la Ashford, locul de desfășurare al unui celebru turnir: "Nu e suficient să lupt bine și să pierd. Trebuie să câștig cel puțin prima întrecere sau voi pierde tot."
Dar Dunk nu e singur, ci în compania noului său scutier Egg, un băiat îndrăzneț și prea inteligent pentru binele său, mai ales că ascunde un secret crucial. Fapt ce ridică miza poveștii, aventurile lor devenind și mai palpitante. 

Chimia celor doi este magnetică, asigurându-ne nouă cititorilor o lecție de prietenie autentică, devotament și omenie. Nu lipsesc nici trădările, intrigile, rivalitățile, completând astfel istoria fascinantului Westeros.

Îți taie respirația când te gândești că printre aceste mișcări gigante ale planetei, noi existăm aici. Pe cât de improbabil pare, noi existăm. Nu este o întâmplare."

Aveam chef să citesc thriller, gen care m-a cam dezamagit anul trecut, și am ales aproape la întâmplare "Ascensiunea" de Nicholas Binge, cu speranța că vă fi o experiență cel puțin plăcută, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce avea de oferit această carte formidabilă.

A fost o lectură memorabilă, o combinație extraordinar de reușită a unor sub-genuri pe care le ador, SF, horror, thriller speculativ, ficțiune introspectivă, toate împachetate într-o proză captivantă, în care niciun pasaj nu a fost de prisos.

Premisa de la care pornește stârnește imediat imaginația, pentru că un munte cu o înălțime de 11500 - 12800 m apare în mod halucinant în Pacificul de Sud, ceea ce pune bazele unei expediții științifice în încercarea de a explica apariția acestui fenomen bizar. Prin intermediul unor scrisori cu caracter confesional, Harold Tunmore, un reputat cercetător, fizician și medic ne face părtășii acestei ascensiuni îndrăznețe, la limita unor noi frontiere: "Mi-am imaginat cum înaintăm, urcând din ce în ce mai sus pe acest munte până când uităm cu toții cum este pe pământ. Până când ne pierdem cu toții în vraja sa imposibilă."

Muntele este un personaj în sine, măreț, rece, hărțuitor, mortal. Și așa cum personajele îl escaladează cotă cu cotă, așa am descoperit și eu povestea complexă, strat cu strat.
Misterul cosmic, dihotomia știință - credință, psihologia personajelor, existențialismul, determinismul, liberul arbitru, dragostea, pierderea, iertarea, toate aduc profunzimea necesară în abordarea acestui plot.

Iar macabrul și scenele de teroare completează perfect tabloul dezolant, amintind de stilul inegalabilului H.P. Lovecraft.
Personal, m-a dus cu gândul și la Arrival, Interstellar, și la mărturiile celor care au escaladat Everestul, prin tema abordată, dar și prin caracterul său cinematografic.

Aștept cu mare interes să-l mai descopăr pe Nicholas Binge.

"[...]  asta-i tot ce ne-a mai rămas: grija față de ceilalți. Dacă renunțăm și la ea — dacă renunțăm să ne mai pese de viață, de alți oameni — unde o să ajungem? Ce s-a întâmplat cu noi? Ce am devenit?"

Încă de la prima pagină se anunță o lectură foarte atmosferică, cu ușoare accente horror promițătoare și cu frigul și deznădejdea în roluri principale pe lângă cei trei eroi sau anti-eroi pe care autoarea ne propune să-i însoțim în greaua lor luptă pentru supraviețuire, pentru că "Nămeții" este un thriller alert și post-apocaliptic.

Scris din trei perspective diferite, autoarea nu ne dă timp de respiro. Pe de-o parte suntem martorii unui accident de autocar pe un viscol cumplit, pasagerii fiind studenți la o prestigioasă academie, iar supraviețuitorii sunt puțini. Nici nu apucăm bine să-i compătimim că trecem la un alt grup de personaje aflat într-o situație limită, blocați în aer într-o telecabină în creierii munților. Iar al treilea grup se află în Refugiu, o clădire supravegheată de Centrul de Control al virusurilor, în vederea derulării unor studii experimentale pentru a găsi o soluție medicală în fața virusului mortal și extrem de contagios, și cu care societatea se luptă de câțiva ani buni fără perspective prea promițătoare.

Și de parcă situațiile personajelor implicate nu ar fi suficient de amenințătoare, în fiecare grup apar crime pentru că adesea situațiile limită scot ce e mai rău din oameni.

Mie mi-a plăcut mai mult prima jumătate a cărții, în care se construiește misterul, iar scenariile mi se învârteau în cap și frigul mi se strecura în oase. Mi-aș fi dorit altceva de la plot twist și o motivație mai profundă, decât ceva atât de la îndemână. Dar a compensat stilul de scriere și modul în care autoarea a știut să mă țină captivă în poveste, alături de personajele sale.

"M-am cam pătat în ultima vreme cu sângele vrăjmașilor pe care i-am ucis. Și cu sângele prietenilor pe care am încercat să-i salvez... Și cu cel al oamenilor care au murit în brațele mele..."🗡

"Domnița lacului" este al-VII-lea volum al seriei Witcher.

În mod cert, este volumul care pune totul în perspectivă, iar cei trei eroi dobândesc statutul de legende. Și chiar dacă lasă loc unor ușoare interpretări, în opinia mea, stilul de scriere aduce toate clarificările necesare. Așa că o să încerc, pe cât posibil, să evit teritoriul neplăcut al spoilerelor.

Aici ne concentrăm mai mult ca oricând pe stabilirea destinului lui Ciri, "Zirael, Rândunica, copilul-surpriză. Aleasa. Copilul destinului. Copilul Sângelui mai Vechi".

Miza politică se menține și aici, precum și ambiguitatea morală a celor ce dețin frâiele puterii.
Autorul ne permite să aruncăm o privire mai detaliată în intimitatea împăratului nilfgaardian pentru a descoperi megalomania, dorința de a impune un regim autoritar și mult mai mult decât atât.
La polul opus, regatele nordice sunt măcinate de o explozie a violenței și a răzbunării.
În acest context abordarea rasismului ocupă un rol mai mare, autorul făcându-ne martorii unei lupte brutale ce se aprinde pe acest fond.

Nu am anticipat sub nicio formă plot twist-ul halucinant și am avut nevoie de puțin timp să procesez toate implicațiile și felul în care s-au derulat până acum evenimentele, ținând cont de dezvăluirea surpriză.

Bătălia de la Brenna, una dintre cele mai ample confruntări de la începutul războiului și până în prezent, este redată într-o manieră epică, cu perspective din ambele tabere combatante. Sublinerea consecințelor nefaste ale sângeroaselor bătalii prin ochii doctorilor și vindecatorilor, transformați în adevărați măcelari în cadrul unui spital amplasat pe front, este extrem de emoționantă.

"Poate că groaza noastră nu mai avea să fie niciodată așa de mare ca atunci, la acea primă prăbușire de pe muntele inocenței. Deși aveau să urmeze nenumărate victime, ne-am obișnuit cu ele, timpul a domesticit tristețea, consternarea noastră în fața ororilor interminabile a devenit mai surdă, da, groaza poate fi anesteziată, dar speranța rămâne, e ca un balaur cu multe capete, căruia, dacă-i tai un cap, îi crește altul pe umerii tăbăciți."

Am pășit în realitatea crudă a unui cartier din Tbilisi de la sfârșitul anilor '80, printre facțiuni politice, bande de interlopi, război, foamete, sărăcie, întuneric, violență, consum de droguri, trădare, dragoste, reziliență. Și peste toate acestea tronează prietenia din copilărie a 4 fete diferite, dar care se completează și încurajează constant, cu speranța la un viitor mai luminos. Dina, Keto, Ira și Nene trebuie să crească și să razbată în aceste vremuri tulburi.

Și aici ca și în "A opta viață" am găsit un prețios insight politic, istoric și psihologic asupra poporului georgian, doar că într-o manieră poate puțin mai întunecată, datorită elementelor de buildungsroman:
"Până să împlinim douăzeci și cinci de ani, am trăit atâtea, am văzut atâtea, am simțit atâtea, cum nu apucă majoritatea oamenilor într-o viață întreagă."

Autoarea este o povestitoare desăvârșită, cu darul de a-și absorbi cu totul cititorii, servind povestea în doze bine gândite, suficient cât să stârnească curiozitatea și să nu simțim cum dăm într-o frenezie paginile din dorința de a afla soarta fiecărui personaj atât de real construit.
M-am simțit ca într-o transă, am trăit fiorii primei iubiri alături de fete, am plâns alături de ele pierderile lor brutale, le-am admirat forța, pasiunea și sensibilitatea, iar concluzia regăsită spre final m-a bântuit mult timp după ce am închis cartea, și sunt sigură că îmi va răsuna puternic în amintiri: "Orice om ar trebui să aibă dreptul la suficientă lumină."

Omul face sute, mii, sau zeci de mii de kilometri în viața lui, asta în exterior. Dar alergătura cea mare și multă e înlăuntru, nu în afară,  acolo unde nici măcar n-avem cu ce-o măsura."

"Ophanim" de Ana Barton este o scriere care cuprinde cititorul într-o îmbrățișare caldă, vulnerabilă și încărcată cu speranță. Nu se citește, se simte pentru că personajele își așează frumos și curajos sufletele pe tavă, deschizându-ne nouă, cititorilor și confesorilor lor, noi orizonturi.

Nu cred ca seamănă cu nimic din ce am mai citit, apropo de noi orizonturi. 
La prima strigare aș zice că Ophanim este o carte despre "Un om cu un nume bizar și-o viață întortocheată.", dar este mult mai mult decât atât. Și cum să nu fie, când numele personajului nostru este plin de valențe: "Ophanim este un înger, ophanimii sunt în primul rând al ierarhiei cerești, în prima linie, li se mai spune și Tronurile, pentru că pe ei stă slava lui Dumnezeu."

Pe măsură ce citeam îmi venea să subliniez constant fiecare pasaj, pentru că aveam senzația că literele și cuvintele sar de pe pagină și îmi revervberează în suflet, trezind amintiri pe care le credeam uitate. Așa că nu pot să nu fiu complet de acord cu replica lui Sever, un personaj cel puțin interesant: "asta e sentimentul pe care l-am trăit în tot timpul în care am citit, iar când am terminat m-am simțit, nu știu cum să-ți zic, parcă mai om, adică nu mai bun, un om mai bun, ci mai conștient că sunt om și m-am bucurat că sunt, parcă m-am scuturat de orice fel de presiune care mă face să fiu strâns pe la toate cusăturile."

Mamifera, mama lui Ophanim este un adevărat spectacol, o forță, dar în egală măsură un izvor de fragilitate și blândețe și, cu siguranță, acea femeie de care avem nevoie în viețile noastre, chiar și asa, la nivel imaginar.

Singurătatea, inadaptarea provocată de excepțional, relația parinte-copil, dragostea în diferitele sale stadii, copilăria, credința, frământările cotidiene ale vieții, toate se amestecă firesc, aproape poetic în scrierea autoarei.

O descoperire frumoasă, o poveste care mi s-a lipit imediat de suflet și o poartă spre noi întâlniri cu cărțile scrise de Ana Barton.