Raluca Furdui

🏠🏚"Mai demult, obișnuiam să visez despre cum ar fi să evadez din viața mea normală, neștiind că viața mea nu era deloc așa. Pur și simplu, nu observasem cât de extraordinară era." 🏠🏚

Seria Miss Peregrine de Ransom Riggs mi-a tot atras atenția vreo câțiva ani buni, asta și pentru că sunt fascinantă de fotografiile vechi, mai ales de cele din perioada victoriană, eduardiană și interbelică, iar cărțile din seria asta pornesc de la astfel de fotografii bizare, magnetice și absolut bântuitoare. Dar iată că am ajuns doar acum la "Căminul copiilor deosebiți", primul volum al seriei, chiar dacă a fost publicat în 2011, și tradus la noi în 2013. Aveam greșita impresia că fiind catalogată drept o carte pentru tineri, o să mi se pară prea puerilă. Dar mă bucur că mi-am ascultat intuiția și că în sfârșit am descoperit povestea pe care efectiv am devorat-o în 2 seri pe fundalul unui soundtrack din operele lui Tim Burton pentru a întregi atmosfera gotică.

Îl avem în prim-plan pe Jacob, un adolescent de 16 ani care a crescut cu poveștile bunicului său, povești presărate cu poze cel puțin ciudate, acesta fiind în copilărie un refugiat polonez în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pe o insulă izolată din Țara Galilor într-un cămin cu copii deosebiți, de unde și titlul poveștii. Viața excentrică a bunicului îl determină pe Jacob să afle mai multe despre trecutul acestuia, iar locul perfect de unde pornește cercetările este tocmai acel cămin condus de Miss Peregrine, dar nimic nu-l pregătește pentru întregul mister și greaua moștenire de acolo: "Mereu am știut că cerul e plin de mistere — dar abia acum mi-am dat seama câte existau și pe pământ."

Narațiunea la persoana I face întreaga experiență mult mai intimă, dar și amuzantă, personajele principale fiind copii și adolescenți.

Mi-a placut mult felul în care autorul traversează granițele realității imediate, îmbinând arta fotografică, misterul și  caracterul inițiatic al poveștii. Am simțit din plin dilemele morale ale protagonistului, ceea ce m-a implicat și mai tare în poveste. Iar acum mă gândesc cu jind la următoarele volume.

🧪🔬" [...] sunt umanistă. Dar trebuie să recunosc că în unele zile rasa umană îmi provoacă greață." 🧪🔬

Se pare că am un obicei de a nu citi cărțile atunci când sunt în trend și toată lumea vorbește despre ele. Așa a fost și cazul pentru "Lecții de chimie" de Bonnie Garmus, la care am ajuns doar acum și am înțeles de ce a fost atât de populară, chiar dacă nu a fost neapărat pe gustul meu, dacă e să privesc povestea în ansamblu.

M-a dus pe alocuri cu gândul la stilul lui Backman și asta datorită modului în care a abordat teme dificile. Aici autoarea se concentrează pe feminismul în anii '50 și încearcă să o facă cu umanitate, umor, ironie, deși nu îi reușește tot timpul.

Elizabeth Zott este o chimistă și o femeie înaintea vremurilor sale, ce încearcă să răzbească într-o lume puternic patriarhală. Dar misoginismul acelor vremuri îi aruncă în cale multe încercări și când pare că și-a găsit măcar o parte din fericirea dorită, viața îi rezervă alte surprize, ajungând astfel în postura de mamă singură și de gazda a unei emisiuni culinare.

Mi-a placut ideea de la care a pornit, aducând în discuție multe teme de actualitate, pribtre care discriminarea de gen. Dar mesajul ar fi fost mult mai puternic dacă ar fi fost livrat într-o manieră puțin mai realistă. Pentru că povestea mi s-a parut lipsită de credibilitate, unele aspecte fiind oarecum exagerate doar cu scopul de a scoate în evidență cât de grozavă poate fi eroina noastră. Construită ca un personaj care depășește tiparele, cu o personalitate excentrică, o gândire mereu logică și tranșantă, cade în plasa clișeelor și face la rândul ei aceleiași discriminări pe care le blamează la cei din jurul ei. Așa că mu-a fost cam antipatică și nu am putut rezona cu ea.

Mi-a plăcut felul în care câinele din poveste fost antropomorfizat. Pentru mine el a fost personajul care a salvat povestea. Și twist-ul din final a fost drăguț.
În rest, se putea mai bine, dar având în vedere că e un roman de debut, are circumstanțe atenuante. 

Cartea are și o ecranizare apărută în 2023 sub forma unei miniserii, dacă sunteți curioși să-i dați o șansă.

🐌🌱 "Dumnezeule, salvează-ne de proștii cei neghiobi. Și nu uita, Doamne, să ne salvezi și de proștii cei deștepți cu măști de carton..." 🐌🌱

Fiind la a șasea carte de la frații Strugațki pot spune că se numără printre autorii mei preferați, însă cu "Melcul pe povârniș" a fost o experiență alambicată. Și am fost la un pas de a o abandona, dar am persistat totuși fiindcă nu pot abandona cărți, dar și pentru că a fost un buddy read cu @lucian.si.carti și asta cred că asta a fost singurul lucru bun în parcurgerea acestui vol. 

Cei doi autori sunt renumiți ca fiind cei mai prolifici scriitori de SF din Uniunea Sovietică, dar și pentru faptul că sub acest văl al genului SF reușesc cu dibăcie să critice regimul opresiv, astfel că scrierile lor sunt mereu pline de substrat politic, psihosocial, economic. Doar că de data asta am simțit că simbolismul e mult prea complex și ascuns pentru gustul meu.

Este o poveste despre căutarea sinelui și despre înțelegerea lumii în care ne ducem existența, dar mai ales despre modul în care cele două concepte interacționează între ele. Pe de-o parte îl avem pe Pereț care lucrează la Administrație, copleșit de un univers birocratic, învăluind întreaga sa existență într-un absurd de-a dreptul halucinant. Și din acest motiv Pereț își dorește cu ardoare să lucreze în Pădure, care pare o lume fascinantă, plină de aventură și necunoscut, dar ițele sistemului îl țin captiv și de la pagină la pagină nu face altceva decât să se afunde în plasa Administrației.
De cealaltă parte îl avem pe Candid, care în trecut lucra și el pentru sfânta Administrație, dar în urma unei misiuni se prăbușește în Pădure, și în ciuda tuturor eforturilor nu mai reușește să plece de acolo. Așadar avem două personaje și fiecare asipiră la viața celuilalt, fără a lua în calcul că ambii trăiesc un coșmar și că speranța e deșartă.

V-o recomand doar dacă sunteți cunoscatori ai stilului abordat de cei doi autori, și nu vă deranjează să citiți constant printre rânduri cu scopul de a identifica adevărata semnificație a textului.

🏚"Însă, cumva, noi am țipat mai tare, am alergat mai iute, ne-am luptat mai convingător. Am supraviețuit."🏚

Prima mea întâlnire cu Riley Sager, o populară autoare de thrillere a fost cu "Supraviețuitoarele", un titlu oarecum mai vechi de la autoare și un thriller slow-burn cu accente psihologice. 

Dacă v-ați întrebat vreodată ce se întâmplă cu acele eroine de la final unor filme horror, care sunt singurele supraviețuitoare ale unor atacurilor furibunde făcute de niște demenți, cam asta își propune autoarea să ne prezinte aici.

Avem 3 astfel de femei, eroinele unor masacre petrecute în diferite state din America și pe parcursul mai multor ani. Pe toate 3 le leagă faptul ca au fost singurele din grupul lor care au supraviețuit acestor atacuri.
Noi intrăm în mintea lui Quincy, o tânără de 29 de ani care ne poartă prin trauma vieții ei, deși o însoțim în prezent, adică la 10 ani după tragedia care se dorea a fi o petrecere aniversară petrecută la o cabană în pădure alături de prietenii ei. Quincy suferă o amnezie pe fondul șocului și nu își mai amintește niciun detaliu legat de cursul groaznicelor evenimente nici atunci și nici în prezent. Susține cu tărie că este bine și că a depășit momentul și face tot posibilul pentru a le demonstra asta celor din jur. Însă când una dintre femeile din grupul supraviețuitoarelor moare, viața lui Quincy intră în derivă.

Acțiunea se desfășoară lent, mai ales în prima parte a cărții, fiind mai degrabă o atmosferă domestică, autoarea oferindu-ne cu lingurița mici detalii și indicii pentru a ne forma propriile bănuieli. Așa că m-a cam plictisit puțin partea asta, mai ales că nu se remarcă printr-un stil atmosferic de scriere, sau prin personaje atent construite, ba chiar m-a enervat în mod repetat protagonista și nu am prea putut empatiza cu ea. Dar m-a bucurat faptul că a încercat unele răsturnări de situație pe care nu le-am anticipat, reușind astfel să evite previzibilitatea.

O recomand dacă sunteți la început cu genul thiriller sau vreți o lectură oarecum mai lejeră. 

Not great, not terrible for me.

☀️ "Probabil că lumea nu se ca schimbă niciodată în privința asta. Peste o sută de ani, peste cinci sute, peste o mie, oamenii se vor omorî în continuare între ei. Vor găsi de fiecare dată motive. Violența e adanc înrădăcinată în natura umană [...]. Unii sunt capabili s-o controleze, pe când alții nu reușesc. Iar cei din urmă se lasă controlați de cele mai întunecate sentimente și se transformă încet-încet în monștri." ☀️

După încheierea primului volum, din seria Dalidan Zarthas de Gelu F. Achiș, m-am aruncat imediat în vâltoarea celui de-al doilea, și anume, "Cavalerii soarelui", ce continuă firesc aventurile acestui erou ofertant și bine construit.

M-am bucurat să iau pulsul evenimentelor, reluând acțiunea imediat din punctul în care s-a încheiat în "Sabia umbrelor".
Autorul extinde cu pricepere universul personajelor noastre, dozând foarte bine suspansul. Se adâncește și misterul de la o pagină la alta, iar mizele conflictelor inițiate se întețesc. Descoperim mai multe despre istoria Imperiului Edrian și despre însemnătatea Cavalerilor Soarelui, asta și datorită răsturnării de situație cu privire la destinul protagonistului nostru, care cedează lumina reflectoarelor și în favoarea altor personaje, care până acum au avut un rol doar secundar. Și aici mă refer îndeosebi la Eranya, Leoaica de Fier, o respectată figură în armata Imperiului, o aevărată forță, o persoană cu principii și valori puternice și, totodată, un imens sprijin pentru Dalidan.

Sacrificii, trădări, dezamăgiri și pericole la tot pasul sunt doar câteva elemente prin care se aprofundează caracterul inițiatic al acestui epic fanasy.

Scenele de bătălie devin și mai intense și ample, pe măsură ce magia stăpânită de combatanți se dezvoltă, iar Elomagii dobândesc noi abilități, ajungând din ce în ce mai puternici. 

Sfâșietoriii, creaturile ce amenință omenirea și care pun în mișcare întreaga acțiune din primul volum, continuă să ne asigure fiorii reci pe șira spinării, aici mai mult ca oricând.

Închei aici, în speranța că am reușit să evit cu succes teritoriul spoilerelor, dar să vă și stârnesc interesul pentru a-l descoperi pe Dalidan Zarthas. 

🗡 "Prin lume mișunau o mulțime de oameni care aveau în sufletele lor încăperi întunecate unde locuiau tot felul de monștri." 🗡

"Sabia umbrelor",  primul volum al seriei Dalidan Zarthas de Gelu F. Achiș este o introducere într-un epic fantasy foarte reușit la care mă bucur că am ajuns.

Autorul ne poartă în Zalimdor, un univers medieval împărțit în 3 continente. Pentru început poposim în Darneh, aflat sub stapânirea Imperiului Edrian. Acolo facem cunoștință cu Dalidan, un orfan din Casa Inocenților, care alături de cei trei prieteni apropiați, plănuiește un viitor luminos și ambițios. Visele le sunt spulberate odată cu atacul Sfâșietorilor, creaturi umanoide, înalte de 2-3 m, cu gheare și solzi și care lasă prăpăd în urma lor.
Moartea celui mai bun prieten al său devine astfel catalizatorul evenimentelor, punând în desfășurare destinul protagonistului nostru și punctând caracterul inițiatic al poveștii.

Mi-a placut mult muzicalitatea numelui, Dalidan Zarthas, este cu adevărat memorabil pentru mine, dar mai ales faptul că eroul este extrem de uman. Suntem părtași la întreaga sa strădanie de a-și depăși condiția, pentru că nimic nu i se oferă, ci fiecare avantaj se dobândește cu sacrificii, presărate cu lecții de viață, odată ce dă piept cu cruda realitate.

De asemenea, sistemul magic imaginat de autor este absolut fabulos și asigură ritmul alert al acțiunii. Pe lângă oameni avem alte trei rase, considerate innferioare oamenilor, brusini, kua, kwini, tagriți. Toți sunt fie Elomagi, înzestrați cu puteri magice care se tot dezvoltă pe parcursul vieții cu antrenamentele potrivite, fie Nelomagi, lipsiți de astfel de puteri. Avem și plante și bestii magice care întregesc perfect decorul. Dar nu lipsesc nici intrigile politice și religioase, și nici misterul. Acțiunea intensă m-a făcut să dau pagină după pagină, iar scenele de luptă au fost tare bine construite, în special scena unei importante bătalii din final, care m-a făcut să încep imediat următorul volum pentru a relua pasul personajelor în urma evenimentelor.

V-o recomand cu mare căldură, autorii noștri români merită descoperiți și în zona asta de fantasy!

📻 "Și dacă Dumnezeu este judecătorul nostru, atunci diavolul ne este avocat." 📻

"Radio Noapte" de Iuri Andruhovîci este un roman picaresc, în care biografia se amestecă constant cu elementele de ficțiune istorică și realism magic, pe un fundal muzical cu piese emblematice.

"Ascultați Radio Noapte și alături de dumneavoastră se află Iosyp Rotsky, alias Ios. La mine tocmai a bătut de ora douăsprezece și voi fi aici până dimineață." Aceasta este fraza cu care autorul ne poftește în povestea sa întortocheată, paradoxală pe alocuri, satirică, uneori enervantă, dar extrem de magnetică. 

Iosyp Rotsky nu se limitează la rolul de simplă gazdă a emisiunii "Radio Noapte", ci este anti-eroul întregului volum. Un Don Juan al anilor '70, pianist și membru al mai multor formații rock, devenit în timp o figură legendară și un revoluționar ucrainean, cunoscut ca "pianistul baricadelor". Autorul îl poziționează într-un univers paralel, cel mai probabil în maidanul anului 2014, redus la tăcere de tancurile rusești, astfel că realitatea lui Rotsy se transformă iremediabil, cu atât mai mult cu cât este implicat și în uciderea dictatorului patriei sale. Prin urmare este vânat de agenții secreți dar și de mafie pentru că Rotsky are un dar aparte de a se arunca în mijlocul haosului. Iar noi, cititorii îi descoperim fiecare strat al vieții sale atât prin intermediul propriilor dezvăluiri, cât și cu ajutorul unui biograf care dorește să scoată la iveală detaliile aventurilor sale.

Așadar, avem mai multe planuri care se întrepătrund într-o antiteză continuă între lirismul dat de fiorii dragostei autentice și sălbăticia scenelor de luptă, între adorație absolută și misoginism, între o inedită prietenie pe viață, sacrificiu și interese ascunse.

Pentru mine relația dintre Rotsky și corbul Edgar rămâne atracția cărții, și, în mod cert, partea cea mai emoționantă.
Am savurat caracterul cinematografic regăsit spre finalul cărții și substratul poveștii, în ciuda faptului că m-a mai pierdut pe alocuri. 

🗡🐦‍⬛"— [...] Da, da, tinere Geralt. Pielea unui vrăjitor este o carte de povești." 🗡🐦‍⬛

"Răscrucea corbilor" este prequel-ul seriei Witcher, deci un volum în care Andrzej Sapkowski își propune să ne poarte spre începuturile formării celebrului Geralt din Rivia în rolul de vânător de monștri, respectiv vrăjitor. Pentru că fiecare legendă are un început, iar eroii nu răsar peste noapte.
De fiecare dată e o plăcere să revin în universul Witcher. Iar faptul că am citit acest volum după parcurgerea celorlalte mi-a oferit și mai mult perspectiva unui buildungsroman.

Stilul narativ diferă de restul volumelor, fiind unul omniscient, cu câteva comentarii strecurate din partea naratorului cu rolul de a sublinia faptul că Geralt este un novice. De asemenea narațiunea este
mai cursivă aici și oarecum mai ușor de urmărit, deși eu personal, prefer stilul povestirii în ramă, prezent în celelalte cărți, chiar dacă pare puțin mai alambicat.

Aici acțiunea începe la scurt timp după ce Geralt părăsește școala de pregătire de la Kaer Mohren. Lipsa experienței de viață și un sistem de principiii și valori mult prea moral pentru lumea în care se pregătește să-și aducă serviciile, îl bagă imediat în bucluc, fiind în pragul condamnării la spânzurătoare pentru că a salvat viața și onoarea unor călători. Este ajutat de Preston Holt, un personaj învăluit în mister, la rândul lui vânător și vrăjitor, dar experimentat, respectat în zonă și, aparent, cu propria sa agendă. Din acest punct, Geralt are de ales dacă va continua drumul pe cont propriu într-o lume care tolerează vrăjitorii ca pe un rău necesar și nimic mai mult, sau dacă i se va alătura lui Holt pentru a învăța în continuare cum să răzbească într-o astfel de lume pe care se presupune că ar trebui să o protejeze.

Întâlnim și aici o colecție bogată de intrigi, nelipsita luptă pentru putere, misiuni pline de adrenalină, confruntări spectaculoase cu diverși monștri, umor, empatie, chimie bună între personaje, dar și o mulțime de indicii cu privire la evoluția eroului nostru pe parcursul următoarelor 8 volume.

⚔️"Știm unde este inima, dar nu putem să o tăiem fără vărsarea de sânge a mii de oameni speriați, îndobitociți, orbi, care nu au deloc îndoieli. Și sunt atât de mulți, descurajant de mulți, înapoiați, despărțiți, înrăiți de o veșnică muncă grea, înjosiți, incapabili să se ridice deasupra gândulețului la un bănuț în plus... Și încă nu pot fi învățați să se unească, să se organizeze, să se salveze de ei înșiși." ⚔️

Dureros de actual citatul de mai sus din "E greu să fii zeu", de frații Strugațki.

Cei doi autori m-au cucerit în urmă cu câțiva ani cu "Picnic la marginea drumului", iar de atunci continui să le citesc cărțile pentru că au darul de a stârni dezbateri și dileme morale care rămân în mintea cititorului mult după încheierea lecturii.

Și aici subiectul ales ne pune pe gânduri. Principalele dileme gravitează în jurul următoarelor idei: Pentru cât timp putem rămâne simpli spectatori în fața atrocităților? Ne putem păstra imparțialitatea? Ne putem ascunde la nesfârșit după masca purtată în societate, sau riscăm să ne contopim cu rolul pe care intenționăm să-l interpretăm și astfel ne vom pierde sinele real? Și nu în ultimul rând, la ce ne-ar folosi rolul de zei dacă nu ne putem folosi puterile absolute?

Intr-un viitor utopic, pământenii sunt trimiși ca observatori pe planete unde oamenii trăiesc ca în vremurile Evului Mediu Întunecat, iar guvernarea se face pe baza sistemului feudal.
Anton, devenit Don Rumata, un nobil bogat și arogant este un astfel de trimis în imperiul Arkanar, dar cu amendamentul de a nu interveni sub nicio formă în evoluția istoriei lor, dobândind astfel statutul unui zeu. Antagonistul său, Don Reba, care pare o portretizare a lui Stalin și a lui Lavrentiy Beria îi încearcă în permanență limitele.
Viața de zi cu zi devine tot mai greu de suportat pe măsură ce societatea se prăbușește sub atracția unui regim fascist. Un loc unde vulgaritatea, ignoranța, mizeria, absurdul și răul triumfă, iar progresul de orice fel este sancționat. O realitate greu de digerat și care îl scârbește profund pe eroul nostru.

Vă las pe voi să descoperiți acțiunile sale în acest vol. scurt, dar cu substrat politic, filozofic, social, moral.