Raluca Furdui

⚔️ [...] în întuneric, Răul se va dezlănțui întotdeauna, întunericul va ascunde întotdeauna creaturi cu colți și gheare, crime și sânge. Și va fi întotdeauna nevoie de vrăjitori. Fie ca ei se apară mereu acolo unde este nevoie de ei. Acolo unde sunt chemați să ajute. Să fugă unde sunt chemați, cu spada în mână. Spada a cărei strălucire va străpunge întunericul, a cărei lumină va destrăma întunericul." ⚔️

Chiar dacă este al-VIII-lea volum din seria Witcher, "Anotimpul furtunilor" se aseamănă mai mult cu primele 2 volume ale seriei, în care sunt redate aventurile lui Geralt prin intermediul povestirilor scurte. Aici actiunea curge, deci nu e segmentată, dar cronologic se plasează undeva între povestirile primului volum, deci ne întoarcem în timp, în vremea când Geralt nu o cunoștea încă pe Ciri, iar Yennefer chiar dacă este prezentă în viața lui Geralt, aici este doar o apariție episodică, totuși, frecvent mentionată pe parcurs.

De asemenea, miza nu este atât de mare ca în celelalte volume, nu abordează războaie extinse, jocuri politice și destinul personajelor, dar acțiunea este palpitantă. Si asta pentru că eroului nostru îi dispar cele două spade, absolut vitale în viața și activitatea sa, deci găsirea lor devine punctul crucial al întregii acțiuni.

Cunoscând și jocurile video din universul Witcher, dintre toate volumele, "Anotimpul furtunilor" m-a dus cel mai mult cu gândul la jocuri pentru că fiecare eveniment determină apariția următorului, astfel că pentru a obține ajutor, Geralt trebuie la rândul lui să ajute anumite persoane și să ducă la îndeplinire anumite misiuni. Urmând ca în final toate firele narative să se lege și să creeze imaginea de ansamblu asupra acestei lumi.

Ne întâlnim din nou cu creaturi mitologice, vulpi fermecate, vârcolaci, troli, dar și cu carismaticul trubadur Jaskier, care are o chimie atât de bună cu Geralt și aduce un plus de umor în scenele în care apar împreună. Nu lipsesc nici magicienele interesante care să-l pună pe jar pe eroul nostru, ca de obicei.

Mi-a placut, am fost acolo alături de personaje în fiecare misiune, am chicotit la anumite scene de dialog, iar finalul a conpletat întregul univers Witcher.

Cartea lunii la #thethrillerclub, "Pacientul de sâmbată seara" de Beatrice Sereș a fost, din păcate, o poveste tare neinspirată.

De obicei, evit cărțile de ficțiune cu pacienți, terapeuți și elemente din procesul lor psihoterapeutic pentru că profesând o vreme în domeniu am impresia că felul în care este surprins acest subiect nu oferă deloc credibilitate, ba chiar, de cele mai multe ori, se transmit doar aspecte senzaționale, care plasează actul terapeutic într-o lumină nefavorabilă. Sau poate nu am dat eu până acum peste ficțiunile potrivite, cert este că și cartea de față s-a încadrat în această categorie și mi-a întărit încă o dată această convingere. 

Autoarea ne propune să o însoțim pe terapeuta Lisa Dumitrache în cabinetul său și să asistăm la ședințele pe care aceasta le are cu pacienții săi măcinați de traume și ideații suicidare. Cazuistica extrem de complicată o solicită mult prea tare, mai ales că Lisa nu este cea mai stabilă persoană și, prin urmare, nu bifează nici la capitolul bune practici.
Dincolo de frânturile din cariera sa profesională, suntem purtați foarte succint și în trecutul ei pentru a-i descoperi proprii demoni și trauma care a stat la baza alegerilor sale actuale. 

Se vrea a fi un thriller psihologic, însă i-au lipsit tensiunea și misterul, specifice genului, iar conflictele psiho-emoționale dintre personaje, aspectele etice și morale, au fost abordate mult prea superficial. Toate aceste lipsuri m-au împiedicat să-mi pese de evoluția evenimentelor.
De asemenea, construcția personajelor a lăsat mult de dorit. Mi s-au părut mai degrabă schițate și doar cu scopul de a se limita la niște caracteristici psihopatologice, astfel încât să se încadreze în poveste.
Firul narativ a fost haotic și am tot așteptat ca și protagonista să se prindă până la urmă de răsturnarea de situație care a fost atât de evidentă și tardivă, încât a devenit hilară.

Fiind o carte scurtă (130 de pagini), ar fi inutile alte detalii. Însă având în vedere că nu v-o recomand, nu văd de ce nu aș putea să vă stric eventualul suspans. Dar cred că m-am plâns suficient și e o chestiune ce ține strict de gusturi.

"Pe scara suferinței psihologice există un palier unde durerea atinge asemenea culmi încât pare o utopie să încerci s-o depășești."

Cu "Dincolo de ură" Barbara Abel ne aduce în vedere un thriller domestic cu accente psihologice bine plasate în poveste. O poveste de viață aparent banală, mai ales la început și cu care fiecare cititor poate rezona, în special cei aflați în rolul de părinți. 

Avem două cupluri ce locuiesc într-un duplex. Datorită proximității se împrietenesc imediat, iar faptul că ambele urmează să aibă copii, le sudează și mai tare relația. Iar noi cititorii suntem martorii vieților lor cotidiene, și a modului în care evoluează relația lor. Chiar dacă totul pare obișnuit și avem senzația că urmărim un film lejer de familie, de sâmbată dimineața la cafea, autoarea are grijă să ne strecoare senzația de anxietate, construind de la o pagină la alta tensiunea în anticiparea unui eveniment care să răstoarne așa-zisa armonie a lucrurilor. Tragedia lovește cele două familii, iar de acolo totul pornește pe o pantă tulburătoare. De la vinovăție profundă, la suspiciune dusă la nivel de paranoia, depresie, invidie, și o ură mocnită, toate se amestecă și stârnesc reacții în lanț cu rezultate devastatoare.

Nu mă așteptam la răsturnarea de situație, așa că am apreciat felul în care autoarea se joacă cu noi, cititorii, dar m-a tulburat întreaga desfășurare. Nu intru în alte detalii pentru că risc să pătrund în curtea spoilerelor, dar v-o recomand, mai ales dacă sunteți în căutarea unei lecturi antrenante și care să vă stârnească o gamă largă de emoții. 

"În viață, dacă cineva vrea să înțeleagă, să înțeleagă într-adevăr cum stau lecturile pe lumea asta, trebuie să moară măcar o dată. Și atunci, dacă așa e legea, mai bine să moară tânăr, când mai are încă timp înainte ca să se ridice și să învie..." 🌱

Grădinile Finzi-Contini de Giorgio Bassani este o elegie, o lectură care se citește cu sufletul și care transmite o profundă nostalgie cu fiecare pagină parcursă.

Cu acțiunea plasată în Ferrara anilor '30 în perioada ascensiunii la putere a fascismului, când viața cotidiană era puternic marcată de instaurarea legilor rasiale, cartea de față devine o metaforă. Impresionantele grădini ale familiei Finzi-Conti, o familie de evrei aristocrați și extrem de bogați, dobândesc statutul de refugiu, în fața unui prezent din ce în ce mai sumbru și lipsit de orizonturi.
Un refugiu ideal pentru tinerețe, inocență, studiu, socializare și, mai presus de toate, locul în care protagonistul nostru, și el evreu, tânjește după o dragoste aparent imposibilă în persoana tinerei Micol, mezina familiei Finzi-Contini.

Petrecem mult timp în sufletul și în mintea protagonistului nostru măcinat de fiorii primei iubiri. Prin ochii săi descoperim comunitatea iudaică din Ferrara, aspirațiile tinerilor săi locuitori, luăm pulsul societății situate în calmul dinaintea furtunii și suntem martorii dezbaterilor politice.

Și pentru că istoria ne ajută să anticipăm ce va urma, stilul de scriere al autorului este cu atat mai aparte, dureros de frumos, aș zice. Dar să nu vă așteptați la prea multă acțiune pentru că aici totul ține de răbdarea de a descoperi o nostalgie a unui trecut de mult apus.

Cartea are și o ecranizare din 1970, apreciată și premiată în regia lui Vittorio De Sica.

🥚"Cu povești se cumpără frica sau liniștea, cu povești se întețește ura și tot cu povești iubirea. Cu povești se țese și credința, fără de cari nimic pe lume nu s-ar face, că fiecare ar pleca în calea lui și n-ar trage cu toții la aceeași căruță. Din povești se scurg în sufletul omului râvnele, cu povești se hrănește vrăjmășia."

"Cântec deasupra cenușii" de Ramona Gabăr aștepta de ceva vreme frumos și răbdător să-i vină rândul. Pentru că sunt o iubitoare a genului fantasy mă așteptam să-mi placă, dar am pornit lectura și cu emoții legate de dimensiunea cărții, pentru că prefer poveștile mai epice, mai elaborate, care să surprindă suficient universul explorat, construcția personajelor și motivațiile lor, dincolo de acțiunea propriu-zisă.

Seva inspirației fiind extrasă din folclorul est-european m-a dus, pe alocuri, cu gândul la "Winternight" de Katherine Arden, o serie iubită. Dar parcă aici m-a cucerit mai tare stilul de scriere decât povestea în sine. Și asta pentru că limbajul arhaic a făcut ca experiența lecturii să fie una cu adevărat fermecătoare și deosebit de imersivă. Fiind în același timp și un extraordinar mijloc de a călători înapoi, în vremurile copilăriei cu ale sale basme nemuritoare de la curțile împărătești, unde feciorii își dovedeau vrednicia, subjugând forțele răului, în timp ce fecioarele suspinau așteptându-i și rugându-se pentru izbava lor, în lumi unde vrăjitoarele aruncă farmece puternice, împletite cu prezența fantastică a rusaliilor, ielelor, domovoilor, balaurilor, vârcolacilor și a altor ființe mitologice, puntea dintre real și imaginar devenind astfel necesară și firească în transmiterea lecțiilor și moralei ce abundă în altfel de povești.

Aici chiar dacă pornim de la lupta dintre bine și rău, o temă clasică în construcția basmelor, autoarea merge puțin mai departe, depășind clișeele genului și explorând diversele fațete ale răului, aducându-ne aminte că acesta este mereu același, indiferent de vremuri și granițe, sau de masca sub care alege să ni se prezinte.

"Fiecare acționează după cum îl taie capul, fiecare vrea să-și taie o felie cât mai mare de tort! Nu știu cum s-a ajuns aici, nu știu ce poate fi făcut, mă tem că ne ducem de râpă, că ceva s-a stricat iremediabil în ființa noastră,  că ne rupem în mii de bucăți..."

Anul trecut am făcut cunoștință cu stilul de scriere al autorului Florin Chirculescu citind "Spre Nord prin Sud-Est" și fiind o surpriză plăcută am vrut neapărat să mai ajung la cărțile sale.

"Caftul", publicat recent la editura Nemira, a fost, de asemenea, o lectură aparte, fiind descris ca un roman de dragoste cu invective și cu acțiunea în plin comunism.

Secundo, protagonistul cărții, student la medicină ne introduce alături de grupul său de prieteni și colegi în realitatea socialistă plină de hibe a României de la începutul anilor '80. O Românie rece, cu perspective sumbre, împânzită de securiști, pile, relații, și în care studenții erau trimiși constant la țară, să presteze munci agricole în interesul patriei socialiste. Viața de zi cu zi era o luptă continuă, chiar și pentru cei cu poziții oarecum privilegiate, titlul romanului fiind foarte bine ales.
Și pentru că dragostea își face mereu loc chiar și în cele mai nepotrivite decoruri,  sau cu atât mai mult în astfel de contexte, suntem și martorii unor încurcături care se țin scai de protagonistul nostru.

Dincolo de acțiunea propriu-zisă, m-a atras scrierea într-o permanentă antiteză, între lirismul iubirii și brutalitățile luptei corp la corp, între adevăr și minciuna ca stil de viață, între simplitatea vieții la sat și urzelile politice din capitală, între încredere necondiționată și suspiciune la tot pasul.

Cu siguranță, mi-au scăpat câteva nuanțe din text pentru că nu am trăit realitatea acelor vremuri, și sper să nu o trăiesc niciodată. Însă autorul a făcut o treabă exemplară în felul în care a redat încrengătura evenimentelor, realizând o adevărată radiografie a vremurilor comuniste.

🏚"Odată intrați, în veci nu mai pleacă."🏚

"Am locuit cândva aici" de Marcus Kliewer este un thriller horror de debut, apărut recent și la noi, la editura bookzone.

Chiar dacă are o premisă frecvent întâlnită în acest gen, și anume cea a unei case stranii, felul în care autorul asigură emoțiile apăsătoare și acei fiori specifici genului horror, o plasează pe radarul iubitorilor de povești creepy.

Așadar, avem o casă veche și izolată, cumpărată recent de Eve și Chalie cu scopul revinderii ei după o renovare serioasă. Acțiunea începe încă din primele pagini, când Eve se trezește la ușă cu familia Faust, cu rugămintea lui Thomas, tatăl, de a-l lăsa să le arate copiilor casa unde a locuit în copilărie, și de aici și titlu. În ciuda instinctului cum că ceva e bizar, Eve se simte prost să-i refuze și le permite un tur al casei, ceea ce setează scena ideală pentru debutul unor episoade cel puțin inconfortabile și/sau de-a dreptul halucinante.

Am simțit-o ca pe o tulburătoare criză de anxietate, așa cum bine se menționează și pe copertă. Și m-a determinat să mă întreb constant cum ar fi dacă scenariul x e mai plauzibil decat scenariul z și care e de fapt realitatea. Cred că e genul de carte despre care nu are rost să zic prea multe pentru a nu strica suspansul.

Experiența coșmarescă propusă de autor nu va fi pe gustul tuturor, de altfel am citit multe păreri negative la adresa cărții, dar pentru mine a funcționat. Poate și pentru că a fost un buddy read alături de câteva dintre colegele mele dragi de la #thethrillerclub, iar faptul ca am împărtășit la cald evenimentele bizare petrecute pe parcursul celor 362 de pagini, a crescut intensitatea acțiunii.
Cred că este și o carte potrivită dacă treceți printr-un reading slump pentru că mereu mai apare câte un indiciu la final de capitol pentru a putea pune lucrurile cap la cap.

Totuși, mi-aș fi dorit să nu rămân cu atâtea întrebări după ce am închis cartea. Însă dacă autorul și-a propus să planteze suficiente semințe cât să stârnească imaginația, atunci într-adevăr i-a ieșit.

"Inima nu are o formă anume. Nu are limite. Și tocmai pentru că e nemărginită poți pune în ea, încontinuu, lucruri de orice formă. La fel e și cu memoria."

Eu nu am o relație prea bună cu autorii asiatici, în special cu cei japonezi, dar i-am dat o șansă autoarei Yoko Ogawa cu "Poliția memoriei", poate și pentru ca e o distopie și ador acest gen.

După primele 40 de pagini recunosc că am vrut să renunț, dar cum nu-mi stă în fire să abandonez cărți și fiind și foarte scurtă (218 pagini în format e-book) am persistat, și mă bucur că am făcut-o.

Ideea de la care pornește este una extrem de interesantă și plină de potențial. Pe o anumită insulă o tânără se străduiește să-și continue viața și cariera de scriitoare, în ciuda faptului că realitatea de zi cu zi este sufocată de perspective sumbre. Iar asta pentru că dispar constant obiecte și o dată cu dispariția lor fizică acestea se șterg definitiv și din memoria localnicilor. Însă există și persoane a căror memorie nu este afectată de acest fenomen bizar și care sunt în permanență vânați de așa-numita Poliție a Memoriei, fiind considerați un real pericol pentru noua ordine a lucrurilor.
Inițial, nu m-am putut conecta cu povestea din cauza stilului de scriere, dar treptat m-a cucerit felul în care autoarea s-a folosit de alegorii, oferind emoție și profunzime, ambele atât de necesare în abordarea unei astfel de teme.

Avem dezumanizare, totalitarism, resemnare dureroasă, claustrofobie, anularea sinelui, dar şi prietenie necondiționată, dragoste, luptă și fărâme de speranță. "Oricâte de multe amintiri ni s-ar răpi, niciodată nu ni le vor suprima pe toate."

Însă, pentru mine, finalul a făcut povestea cu adevărat memorabilă.

"Pentru prima dată în melasa asta plină de obuze care treceau șuierând, am dormit fără să-mi pierd cunoștința cu totul, în tot zgomotul ăla, adică în mijlocul ororii, pe scurt. În afară de orele în care m-au operat, nu mi-am pierdut niciodată cunoștința de tot. Am dormit mereu așa, în zgomotul atroce, din decembrie '14. Am dat cap în cap cu războiul. E închis la mine în țeastă."

Probabil "Razboi" nu a fost opțiunea cea mai potrivită pentru o primă întâlnire cu Louis-Ferdinand Celine, făcând parte dintr-o serie de manuscrise pierdute din 1944 și recuperate și publicate în 2022. Fiind astfel, mai degrabă o ciornă, contextul este păgubit și, probabil, într-o oarecare măsură, și calitatea scrierii.

Totuși, povestea are o coerență narativă, expunând trauma războiului ce macină personajul principal, construit pe baza experienței personale a autorului, el însuși prezent pe frontul Primului Război Mondial. Astfel că volumul de față stă ca o mărturie a impactului devastator pe care frontul, "abatorul internațional de nebunie" îl exercită asupra participanților, mult după ce armele au tăcut, exploziile au încetat și rănile fizice s-au cicatrizat.

Cartea debutează cu Ferdinand, un soldat  fracez aflat pe câmpul de bătălie în Flandra, în timpul Primului Război Mondial, și care încearcă să ajungă la adăpost în urma unor răni grave și a pierderii camarazilor săi de luptă. Urmând ca majoritatea acțiunii să aibă loc în spitalul în care se recuperează, în compania unui aparent tovarăș de arme cu care se împrietenește imediat, a soției acestuia, a unei asistente cel puțin interesante, dar și a părinților săi care vin să-l viziteze și pe care Ferdinand îi consideră iritanți.

Scris cu mult cinism, nihilism, zbatere interioară și la prima mână, fără corecturi și adăugiri ulterioare are exact efectul unui obuz literar, așa cum punctează poetic Le Parisien.

Iar concentrarea pe scenele sexuale am perceput-o tocmai ca pe un mecanism de coping în fața destrămării sale psihice și emoționale provocate de război.