"Pentru prima dată în melasa asta plină de obuze care treceau șuierând, am dormit fără să-mi pierd cunoștința cu totul, în tot zgomotul ăla, adică în mijlocul ororii, pe scurt. În afară de orele în care m-au operat, nu mi-am pierdut niciodată cunoștința de tot. Am dormit mereu așa, în zgomotul atroce, din decembrie '14. Am dat cap în cap cu războiul. E închis la mine în țeastă."
Probabil "Razboi" nu a fost opțiunea cea mai potrivită pentru o primă întâlnire cu Louis-Ferdinand Celine, făcând parte dintr-o serie de manuscrise pierdute din 1944 și recuperate și publicate în 2022. Fiind astfel, mai degrabă o ciornă, contextul este păgubit și, probabil, într-o oarecare măsură, și calitatea scrierii.
Totuși, povestea are o coerență narativă, expunând trauma războiului ce macină personajul principal, construit pe baza experienței personale a autorului, el însuși prezent pe frontul Primului Război Mondial. Astfel că volumul de față stă ca o mărturie a impactului devastator pe care frontul, "abatorul internațional de nebunie" îl exercită asupra participanților, mult după ce armele au tăcut, exploziile au încetat și rănile fizice s-au cicatrizat.
Cartea debutează cu Ferdinand, un soldat fracez aflat pe câmpul de bătălie în Flandra, în timpul Primului Război Mondial, și care încearcă să ajungă la adăpost în urma unor răni grave și a pierderii camarazilor săi de luptă. Urmând ca majoritatea acțiunii să aibă loc în spitalul în care se recuperează, în compania unui aparent tovarăș de arme cu care se împrietenește imediat, a soției acestuia, a unei asistente cel puțin interesante, dar și a părinților săi care vin să-l viziteze și pe care Ferdinand îi consideră iritanți.
Scris cu mult cinism, nihilism, zbatere interioară și la prima mână, fără corecturi și adăugiri ulterioare are exact efectul unui obuz literar, așa cum punctează poetic Le Parisien.
Iar concentrarea pe scenele sexuale am perceput-o tocmai ca pe un mecanism de coping în fața destrămării sale psihice și emoționale provocate de război.