"Inima nu are o formă anume. Nu are limite. Și tocmai pentru că e nemărginită poți pune în ea, încontinuu, lucruri de orice formă. La fel e și cu memoria."
Eu nu am o relație prea bună cu autorii asiatici, în special cu cei japonezi, dar i-am dat o șansă autoarei Yoko Ogawa cu "Poliția memoriei", poate și pentru ca e o distopie și ador acest gen.
După primele 40 de pagini recunosc că am vrut să renunț, dar cum nu-mi stă în fire să abandonez cărți și fiind și foarte scurtă (218 pagini în format e-book) am persistat, și mă bucur că am făcut-o.
Ideea de la care pornește este una extrem de interesantă și plină de potențial. Pe o anumită insulă o tânără se străduiește să-și continue viața și cariera de scriitoare, în ciuda faptului că realitatea de zi cu zi este sufocată de perspective sumbre. Iar asta pentru că dispar constant obiecte și o dată cu dispariția lor fizică acestea se șterg definitiv și din memoria localnicilor. Însă există și persoane a căror memorie nu este afectată de acest fenomen bizar și care sunt în permanență vânați de așa-numita Poliție a Memoriei, fiind considerați un real pericol pentru noua ordine a lucrurilor.
Inițial, nu m-am putut conecta cu povestea din cauza stilului de scriere, dar treptat m-a cucerit felul în care autoarea s-a folosit de alegorii, oferind emoție și profunzime, ambele atât de necesare în abordarea unei astfel de teme.
Avem dezumanizare, totalitarism, resemnare dureroasă, claustrofobie, anularea sinelui, dar şi prietenie necondiționată, dragoste, luptă și fărâme de speranță. "Oricâte de multe amintiri ni s-ar răpi, niciodată nu ni le vor suprima pe toate."
Însă, pentru mine, finalul a făcut povestea cu adevărat memorabilă.