🗿"C-apoi, de-o fi să murim în luptă, măcar să știm pentru ce murim. Uite, pentru viața asta. Pentru bucuria de a ne-o trăi! Să aibă parte de ea și copiii noștri. Asta apărăm!"🗿
Dacă mi-am încheiat luna iunie cu "Fluviul șoaptelor" de Marian Coman, primul volum din seria dark fantasy Haiganu, am zis să încep iulie cu "Furia oarbă", continuarea seriei, astfel încât să las povestea să curgă la vale.
Aici este tot mai clar că oamenii trag ponoasele războiului dintre zei. Niște zei imperfecți, cu propriile orgolii, capricii, viziuni asupra lumii și dușmănii. Descoperim lumea lor intrigantă, pe măsură ce autorul ne permite să tragem mai bine cu ochiul în universul lor fascinant și mistetios. Îl descoperim mai bine și pe Pleistoros, zeul Războiului și cel responsabil pentru osândirea lui Haiganu, dar și pe acesta din urmă de data asta într-o lumină mai sumbră: "[...] Haiganu se arătă zeu cu două fețe: și monstru și mântuitor; și ucigaș și păzitor. Iar aici e necazul cel mare al nostru, al muritorilor."
Și tocmai aceste nuanțe ale personajelor fac deliciul acestei povești, Marian Coman dorind să ne abată pașii de la cărările atât de bătătorite ale clasicei înfruntări dintre bine și rău. Adesea cele două extreme nu sunt altceva decât fațete ale aceleași monede, iar parcursul inițiatic al eroului nu este îngreunat doar de pante abrupte, ci și de bătălii interioare și de motivațiile dinamice ale celorlalte personaje.
Am poposit și în teritorii neexplorate până acum și am luat parte la o luptă de mare impact pentru evoluția ulterioară a lucrurilor. Iar răul și atmosfera înfiorătoare au fost duse la un alt nivel, fiorii reci pe șira spinării fiind resimțiți din plin. Astfel că Haiganu nu e un basm de adormit copiii, ci unul de băgat frica în oameni în toată firea.
Aștept cu entuziasm să parcurg și finalul apoteotic, deși trag speranța că seria aceasta se va continua într-un fel sau altul fiindcă ce a reușit autorul să creeze aici e mult prea ofertant pentru a ne limita doar la trei volume.