Am în mâinile mele o ediție suferindă a "Ce mult te-am iubit", pătată și îngălbenită de vreme, a Editurii Albatros, din 1983.
Citind această carte mi-am dat seama cât de dor îmi era de mirosul filelor vechi, prefațele și criticile românești și straine de la inceputul și starșitul carții care vad ca nu prea se mai practica astazi, dar care îmbracă și completează atât de frumos lectura.
Oricât de ciudat ar putea suna, acest roman-poem cred că înfățișează cea mai frumoasă înmormântare din literatura română: ultimul drum al unei mame, ultimul drum al unor vremuri.
O scriere atât de fluidă, naturală, un bocet, un ritual, o repetiție obsesivă, frica de uitare jonglează cu trecutul și prezentul pe Valea Călmățuiului, într-un sat, într-o familie, într-o casă, într-un somn la umbra unui copac.
A fost o trăire asemănătoare cu cea din lumile lui Narine Abgarian.
Vorbele mele nu îi fac dreptate, așa cá vă las câteva fragmente care m-au marcat:
"Răsare soarele. E proaspăt. E proaspăt și tânăr. Parcă s-ar fi scăldat peste noapte într-un rău rece și limpede.
Văzduhul se umple de lumină și de mireasmă ierburilor și a florilor. Miroase a mere coapte și a struguri. Miroase a dude și a corcoduși."
"- Morții nu văd. După ce mor oamenii nu mai văd.
- De unde știi tu că morții nu văd?
- Dacă le-au murit ochii!
- Dar sufletul...Sufletul are și el ochi...ochi care nu mor... ochi care nu putrezesc."
"Mirosul pământului sănătos! (Toți vom deveni cândva pământ. Pământ sănătos!)"
"Plângi. Lacrimile tale se vor schimba în stele. Stelele nu sunt altceva decât lacrimi, lacrimi omenești care s-au închegat și s-au aşezat în cer."
"- Bîtule, cum o chema pe mama dumitale?
- Pe mama? Nu știu, nepoate. Pentru mine mama era mama. Ce nevoie mai era de alt nume?"
"Uitarea...Ce bună e uitarea! Poate dacă nu am uita, n-am putea să trăim."
Pentru câteva ore, m-am întors la serile de vacanță din adolescență când devoram cărțile autorilor români din biblioteca veche și eternă a bunicilor și părinților.