Irina Luiza Baciu

O carte din categoria cărților neplanificate, luate spontan din călătorii. Am ajuns la ea în săptămâna noastră de miere petrecută și la Sulina.
Am avut ocazia să îl cunoaștem și să stăm la povești cu Gheorghe Comârzan în expoziția sa "Sulina Veche", de unde am și achiziționat-o. Completează foarte bine poveștile din expoziție și după vizitare și lectură am înțeles mult mai bine în ce loc plin de istorie ne aflam.
Am înțeles ce era C.E.D.-ul, cum au luat naștere digurile, de ce un cimitir cosmopolit în Sulina, mi-am amintit de
"Europolis" și de "Toate pânzele sus".
Vizitați Sulina înainte de o baie în mare sau o plimbare în Deltă și citiți aceste minunate povești! Experiența, cu siguranță, va fi cu totul diferită și mult mai bogată.
E minunat ca încă există oameni care prin speranță și pasiune țin în picioare în continuare colțișoare de timp, istorie și măreție.
Sulina merită să renască, cum a făcut-o, de altfel, de atâtea ori.

Cea mai intensă și înfricoșătoare nuvelă în 60 de ani.
Metafora tapetului, piele de găină, lovitura în plex.
Și când te gândești ca mai sunt și astăzi femei care zic ca și-ar dori sá traiască în vremurile acelea.
Unele, din păcate, încă trăiesc, o poveste dureros de actuală, din păcate.
Superbă desfășurare de forțe într-un spațiu atât de restrâns, maiestrie aș zice.
Se citește rapid, se stinge lent din corp și suflet.

Tocmai că nu este despre lucruri mărunte!
O cărticică cu un mesaj profund, empatic, acela de a nu închide ochii în fața nedreptăților și a contribui individual la schimbarea unui destin, a ajuta, a fi uman.
Scrisă extrem de frumos, poetic și sensibil, te introduce în atmosfera Crăciunului, a unei familii în care pare ca nu se întâmplă nimic deosebit, dar în care se întâmplă de fapt totul.
Autoarea mi se pare o expertă a subtilităților și sensibilităților umane.

Am în mâinile mele o ediție suferindă a "Ce mult te-am iubit", pătată și îngălbenită de vreme, a Editurii Albatros, din 1983.
Citind această carte mi-am dat seama cât de dor îmi era de mirosul filelor vechi, prefațele și criticile românești și straine de la inceputul și starșitul carții care vad ca nu prea se mai practica astazi, dar care îmbracă și completează atât de frumos lectura.
Oricât de ciudat ar putea suna, acest roman-poem cred că înfățișează cea mai frumoasă înmormântare din literatura română: ultimul drum al unei mame, ultimul drum al unor vremuri.
O scriere atât de fluidă, naturală, un bocet, un ritual, o repetiție obsesivă, frica de uitare jonglează cu trecutul și prezentul pe Valea Călmățuiului, într-un sat, într-o familie, într-o casă, într-un somn la umbra unui copac.
A fost o trăire asemănătoare cu cea din lumile lui Narine Abgarian.
Vorbele mele nu îi fac dreptate, așa cá vă las câteva fragmente care m-au marcat:

"Răsare soarele. E proaspăt. E proaspăt și tânăr. Parcă s-ar fi scăldat peste noapte într-un rău rece și limpede.
Văzduhul se umple de lumină și de mireasmă ierburilor și a florilor. Miroase a mere coapte și a struguri. Miroase a dude și a corcoduși."
"- Morții nu văd. După ce mor oamenii nu mai văd.
- De unde știi tu că morții nu văd?
- Dacă le-au murit ochii!
- Dar sufletul...Sufletul are și el ochi...ochi care nu mor... ochi care nu putrezesc."
"Mirosul pământului sănătos! (Toți vom deveni cândva pământ. Pământ sănătos!)"
"Plângi. Lacrimile tale se vor schimba în stele. Stelele nu sunt altceva decât lacrimi, lacrimi omenești care s-au închegat și s-au aşezat în cer."
"- Bîtule, cum o chema pe mama dumitale?
- Pe mama? Nu știu, nepoate. Pentru mine mama era mama. Ce nevoie mai era de alt nume?"
"Uitarea...Ce bună e uitarea! Poate dacă nu am uita, n-am putea să trăim."
Pentru câteva ore, m-am întors la serile de vacanță din adolescență când devoram cărțile autorilor români din biblioteca veche și eternă a bunicilor și părinților.

Cartea pornește destul de greoi, însă apoi începe să rostogolească cu grație și aplomb bulgărele nesimțirii pe parcursul ultimilor douazeci de ani, așa cum doar Radu Paraschivescu știe să o facă. Parte din aceste întâmplări le-am auzit și la podcastul său "Vorbitorincii" pe care îl recomand de fiecare dată cu căldură, însă cred că în contextul unei cărți dedicate nesimțitului capătă valențe nebănuite.
"Vreau să am metroul meu" cred ca vorbește despre fiecare dintre noi atunci când nu mai poate duce atâta nesimțire în jur și simte nevoia să se izoleze.
Cum va arăta nesimțirea peste alți douăzeci de ani?
Nu știm sau nu vrem să știm, bulgărele continuă să se rostogolească.

Citind această carte mi-am adus aminte de profesoara mea de istorie care la acea vreme organiza la liceu un curs opțional despre Holocaust și participarea României
în al Doilea Razboi Mondial.
Ea încă de pe atunci ne vorbea despre ceea ce se vorbește și astăzi puțin: masacrele regimului Antonescu asupra evreilor și romilor și pogromul de la lași.
Cartea de față realizează o prezentare foarte exhaustivă a soldatului român, a situației de pe front și a sentimentelor legate de așa-zisul "război sfânt" al României.
Nu e nimic sfânt în a masacra.
Urmărind mișcările de pe front cu mare concentrare și atenție, simți la un moment dat că românii cam uită de duşman, pentru ca transformă evreul în dușman.
Aș fi vrut mai multe detalii și după perioada 1944, după încheierea armistițiului sau despre femeile de pe front, însă, per total, o lucrare extrem de bună și foarte bine documentată și echilibrată, cu o imagine obiectivă asupra faptelor.
Spune pe nume acolo unde unii încearcă să cosmetizeze istoria, să o potrivească sau să o îndrepte intr-o anumită direcție.

De mult nu am mai citit o carte cu atât de multă acțiune și m-am bucurat de fiecare moment prins în albul infinit.
Deși spre sfârșit devine un pic neverosimilă și rocambolescă, a reușit să mă prindă foarte tare, ca un film hollywoodian, nu strică din când în când.
Cum evoluează și se schimbă legăturile de familie în câteva zile de Craciun sub presiunea unui dezastru biologic, fuga aceasta prin mantre fulgi și nămeți m-a prins în mreje și nu am putut lăsa cartea din mână.
Nu pot să nu asociez totuși un pic răufăcătorii cu personajele hazlii din "Singur acasă", încearcă să pară fioroși, dar nu prea le iese.
Picanteriile sexuale din final sunt o surpriză pentru imaginea de bătrânel tocilar si neajutorat pe care autoarea i-a creat-o marelui om de știință Stanley.
Pe alocuri, personajele devin caricaturale.

Din colecția Blue Moon a lui Laurie Gilmore, cartea aceasta mi se pare că se desfășoară mai lent și aşezat, culminând în final cu scenele hardcore cu care Laurie nea obişnuit.
Apar teama de abandon, frica de a nu fi
iubit, căutarea personală, toate prinse în tabloul Festivalului de Toamnă.
Mi-ar fi plăcut totuși ca Jeanie și Logan să stea împreună la depănat povești la focul de tabără, însă am înțeles totuși urgența.
Un roman cinematografic și acesta, iar orășelul cu adevărat cozy și adorabil, după trei volume începi să prinzi mare drag de el.
O lectură care îți încălzește sufletul, și nu numai.
"O vreau pe Jeanie care aproape că m-a decapitat, o vreau pe Jeanie care crede în fantome, care vorbește cu găinile mele și aleargă prin ploaie după un cort de piață luat de vânt. Am fost sincer cu ce ți-am spus atunci, îmi placi dezordonată, Jeanie. Făcu încă un pas spre ea. Îmi placi în toate felurile. Îmi placi în bluzele închise până-n gât, luând cuvântul la întrunirile orășenești. Îmi placi cu părul revărsat în valuri pe umeri și îmbrăcată în jacheta aia veche. Îmi place să-ți șterg lacrimile; și râsul tău e sunetul meu preferat."
lar mie îmi place că, în ciuda previzibilului acestor romance-uri, autoarea reușește să păstreze legătura cu realitatea și să nu idealizeze mai mult decât e cazul. O relație de cuplu este cu siguranță cea mai bună oportunitate de autocunoaștere și de cunoaștere, in general, a ființei umane. Și îmi place că reușește să surprindă această provocare cu toate neajunsurile ei.

"Și poate că asta este dragostea: acceptarea banalului."
Călătorie în India, trecut, prezent și viitor
O poveste extrem de emoționantă și tulburătoare, cu personaje profunde și extrem de bine conturate, neromanțate, cu subtilități și trairi dure și intense, cu lupte între speranță și habotnicie, între viitor și prezent, cu descoperiri interioare și amintiri revelatoare.
O poveste cu ramificații, cu planuri diverse, cu complexitate, dar și plină de candoare și Abru (onoare).
O carte despre curaj și libertate, care înglobează atâtea simțăminte, o explozie de viață brută.
În lectura Biancăi Brad, ascultată pe Voxa, o carte pentru suflet și despre suflet.

Dacă suferi de anxietate e o carte destul de greu de dus și în același timp greu de lăsat din mâna.
Stările și sentimentele escaladează destul de rapid, încă de la început teama se simte prin toți porii.
Lo nu se urcă într-o stare bună sau plină de entuziasm pe acest vas de croazieră și, pe măsură ce acțiunea se desfășoară, intensitatea tenebrelor exterioare și interioare se face din ce în ce mai tare simțită și începe să te copleșească până ajungi într-un spațiu claustrofobic fizic și sufletesc în care nu îți mai este confortabil să stai.
Însă, zbaterea protagonistei și instinctul uimitor de supraviețuire demonstrează cat de mult pot face corpul și mintea pentru noi, indiferent de diagnosticele anterioare.
Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai bine pe Carrie și sunt sigură ca și lui Lo i-ar fi plăcut.
În marasmul întâmplărilor, cred ca personajele sunt conturate suficient și cât este necesar acțiunii, nici prea mult, nici prea puțin.
În Lo mi-am regăsit anxietățile și poate de aceea în anumite momente nu am fost confortabilă cu ea deloc și cu comportamentul sáu, era ca o oglinda.