Irina Luiza Baciu

De mult nu am mai citit o carte cu atât de multă acțiune și m-am bucurat de fiecare moment prins în albul infinit.
Deși spre sfârșit devine un pic neverosimilă și rocambolescă, a reușit să mă prindă foarte tare, ca un film hollywoodian, nu strică din când în când.
Cum evoluează și se schimbă legăturile de familie în câteva zile de Craciun sub presiunea unui dezastru biologic, fuga aceasta prin mantre fulgi și nămeți m-a prins în mreje și nu am putut lăsa cartea din mână.
Nu pot să nu asociez totuși un pic răufăcătorii cu personajele hazlii din "Singur acasă", încearcă să pară fioroși, dar nu prea le iese.
Picanteriile sexuale din final sunt o surpriză pentru imaginea de bătrânel tocilar si neajutorat pe care autoarea i-a creat-o marelui om de știință Stanley.
Pe alocuri, personajele devin caricaturale.

Din colecția Blue Moon a lui Laurie Gilmore, cartea aceasta mi se pare că se desfășoară mai lent și aşezat, culminând în final cu scenele hardcore cu care Laurie nea obişnuit.
Apar teama de abandon, frica de a nu fi
iubit, căutarea personală, toate prinse în tabloul Festivalului de Toamnă.
Mi-ar fi plăcut totuși ca Jeanie și Logan să stea împreună la depănat povești la focul de tabără, însă am înțeles totuși urgența.
Un roman cinematografic și acesta, iar orășelul cu adevărat cozy și adorabil, după trei volume începi să prinzi mare drag de el.
O lectură care îți încălzește sufletul, și nu numai.
"O vreau pe Jeanie care aproape că m-a decapitat, o vreau pe Jeanie care crede în fantome, care vorbește cu găinile mele și aleargă prin ploaie după un cort de piață luat de vânt. Am fost sincer cu ce ți-am spus atunci, îmi placi dezordonată, Jeanie. Făcu încă un pas spre ea. Îmi placi în toate felurile. Îmi placi în bluzele închise până-n gât, luând cuvântul la întrunirile orășenești. Îmi placi cu părul revărsat în valuri pe umeri și îmbrăcată în jacheta aia veche. Îmi place să-ți șterg lacrimile; și râsul tău e sunetul meu preferat."
lar mie îmi place că, în ciuda previzibilului acestor romance-uri, autoarea reușește să păstreze legătura cu realitatea și să nu idealizeze mai mult decât e cazul. O relație de cuplu este cu siguranță cea mai bună oportunitate de autocunoaștere și de cunoaștere, in general, a ființei umane. Și îmi place că reușește să surprindă această provocare cu toate neajunsurile ei.

"Și poate că asta este dragostea: acceptarea banalului."
Călătorie în India, trecut, prezent și viitor
O poveste extrem de emoționantă și tulburătoare, cu personaje profunde și extrem de bine conturate, neromanțate, cu subtilități și trairi dure și intense, cu lupte între speranță și habotnicie, între viitor și prezent, cu descoperiri interioare și amintiri revelatoare.
O poveste cu ramificații, cu planuri diverse, cu complexitate, dar și plină de candoare și Abru (onoare).
O carte despre curaj și libertate, care înglobează atâtea simțăminte, o explozie de viață brută.
În lectura Biancăi Brad, ascultată pe Voxa, o carte pentru suflet și despre suflet.

Dacă suferi de anxietate e o carte destul de greu de dus și în același timp greu de lăsat din mâna.
Stările și sentimentele escaladează destul de rapid, încă de la început teama se simte prin toți porii.
Lo nu se urcă într-o stare bună sau plină de entuziasm pe acest vas de croazieră și, pe măsură ce acțiunea se desfășoară, intensitatea tenebrelor exterioare și interioare se face din ce în ce mai tare simțită și începe să te copleșească până ajungi într-un spațiu claustrofobic fizic și sufletesc în care nu îți mai este confortabil să stai.
Însă, zbaterea protagonistei și instinctul uimitor de supraviețuire demonstrează cat de mult pot face corpul și mintea pentru noi, indiferent de diagnosticele anterioare.
Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai bine pe Carrie și sunt sigură ca și lui Lo i-ar fi plăcut.
În marasmul întâmplărilor, cred ca personajele sunt conturate suficient și cât este necesar acțiunii, nici prea mult, nici prea puțin.
În Lo mi-am regăsit anxietățile și poate de aceea în anumite momente nu am fost confortabilă cu ea deloc și cu comportamentul sáu, era ca o oglinda.

Nu cred ca "Teoria tăcerii" poate fi încadrată în vreun tipar sau chiar în vreo teorie și nici nu ar fi indicat să o facem pentru a o putea savura corespunzător.
Pentru mine a fost o surpriză de proporții aceasta lectură. Auzisem un paragraf foaaaarte interesant la Radio România Cultural, dar nu credeam că va merge atât de departe în unicitatea sa.
Aș îndrăzni să zic ca Tănase e un fel de Marina Abramović a literaturii sau un contrar al Norei luga, poate un Ștefan Bertalan, o disecție a tăcerii, că tot m-am delectat recent la Muzeul de Artă Recentă cu operele sale, însa în cazul unora dintre tăceri, cu siguranță, mi-aş retrage aceste evaluări , pentru că ajung să fie mai mult de atât și sunt cam inutile evaluările.
E greu de definit această scriitura-experiment, poate cel mai mare elogiu al acestei carți ar fi să ramânem în tăcere!
Vă las câteva fragmente mai jos, însă avertizez că ele preconizează în minimă măsură ce va să vină. Aceasta este, pâna la momentul de fațá, cartea-revelație a anului.
Aş porni de la 173 de stele, pentru fiecare tăcere.
"Pentru a tăcea nu trebuie să te îmbraci în negru. Nu trebuie să-ți porți tăcerea ca pe un doliu. Despre cuvintele trecute sub tăcere nu se poate spune în niciun caz că au trecut în neființă. Tăcerea, așa cum spune Heshang Gong, este mediul în care se păstrează lumina interioară. Inițiații sunt mai degrabă invizibili, pe ei nimeni nu-i va vedea vreodată la vreun show televizat.
Numai cine vrea să fie vizibil e nevoit să vorbească."
"Sigur că poți fi tăcut fără să fii liniștit (tăcerea ca un dig ridicat în fața valurilor de neliniște interioară).
Sigur că poți fi liniștit fără să fii tăcut (când ești liniștit, vorbele îți sunt limpezi).
Sigur că poți fi tăcut și liniștit în același timp (liniștea interioară își este sieși suficientă și orice vorbă ar fi de prisos)."
'137. Dar ce este saramura tăcerii?
Rețetă e simplă. E nevoie doar de două lingurițe de sare de mare. O linguriță de sare se pune sub limbă și se lasă acolo să se topească, cealaltă se presară pe limbă. Se tace cu sarea pe limbă, cu sarea sub limbă, sarea tăcerii dizolvă cuvintele, sarea tăcerii topește cuvintele, readucându-le la starea inițială, aceea de gând sau chiar de absență a gândului."

Am vizitat Albania anul trecut, a fost o călătorie superba prin natură, istorie și file de viață. Cu oameni calzi, primitori, experiențe autentice. Am vizitat și casa lui Enver Hodja, dar și buncărul pe care și-l crease, iar, în apropiere, am vizitat și casa lui Ismail Kadaré. Tirana mi
s-a părut ca are încă multe răni deschise, așa cum are și Bucureștiul.
Călătoria aceasta m-a făcut să îmi doresc să descopăr Albania mai profund și personal, cu resorturile sale interioare.
Relatările Leei ne trec prin multe etape pe care le-am trait. Unii dintre noi, ca în cazul meu, mai mult în perioada tranziției, însă știu multe și de la bunici și părinți. S-a creat o punte de legătură în timp și în istorie.
Te simți identificat cu multe dintre situații, trăiri, obiceiuri și automatisme sau dileme morale.
Am dat 4 stele
pentru ca, la un moment dat, mi s-a
părut, în anumite pasaje, că lectura devine un pic greoaie și ca se estompează prea mult diferența între percepția fetiței și percepția adultei.
De sindromul "cu restul Europei", de boala care se naște din sentimentul de inferioritate și de rămânere în urma, am suferit și noi și, posibil, să mai suferim încă. Am o vagă bănuială.
Însă, este , cu siguranță, imaginea fidelă, intimă și puternică a unei istorii greu de perceput de cei care nu au trăit-o și din care avem enorm de învățat.
Povestea preferată: idolatrizarea dozei de Cola.
Mulțumim, Lea, și mulțumim, Nini!

Cum ar fi dacă ai putea auzi ultimele gânduri ale cuiva care a părăsit această lume?
Cartea porneste de la această întrebare si înfătisează diverse cazuri de suicid pe parcursul său. Prin intermediul unei cabine telefonice, clientii Centrului de Autopsie psihologică si nu numai, reusesc sã audã ultimele gânduri ale persoanelor pierdute.
O temă atât de complicată si delicată, tratată atât de frumos si uman, magic si surprinzător, atât de blând si de profesionist, in acelasi timp.
Intotdeauna am zis ca mi-ar placea sa studiez psihologia, în special, pentru a studia suicidul, mi se pare o provocare asa de mare si de dureroasã. O durere atât de profundã, încât instinctul de supravietuire se anuleazã, o dilemã sau o boalã?
Cartea abordeazã suicidul si din punct de vedere institutional si al stigmatizării, chestioneazã moartea si etapele doliului.
O lectură aparte, care ridică multe întrebri despre misterele fiintei umane si resorturile sale.
Insăsi scriitoarea s-a confruntat cu depresia, atacurile de panică si tulburările de alimentatie. Ne invită la empatie, blândete, descoperire si întelegere, departe de prejudecăti si judecăti rigide.
Cartea este presărată si cu traditii sau gusturi coreene, ceea ce îmbogäteste lectura si o face colorată, în pofida subiectului delicat.
O recomandare de substanță!

Până pe la jumatatea cărtii, as fi vrut sa îi dau 3 stele acestei cărti, pentru că mi se părea ca încearcă cumva sa urmeze reteta din "Pacienta tăcută" de Alex Michaelides, însă cu poticneli, fără suficientă substanță si cu o structură nu foarte clară. Insă, de pe la jumatate, simt ca autoarea a făcut o treabă extraordinara, s-a detasat de comparatii si drumuri batatorite, a reusit sa deblocheze firul narativ si finalul este închegat, solid, original, provoacă si incită la dezbateri si întrebări.
Au fost 4 sau 8 crime în aceasta iarna? Se poate justifica o crimă? Ce fel de om este, de fapt, un criminal? Toti criminalii sunt la fel?
Capitolul 18 "Poligonul neregulat" mi s-a părut ca a dat forta scriiturii si am regasit-o pe acea Tony Mott pe care o urmăresc si în articolele de pe Substack.
Am ascultat cartea chiar în lectura lui Tony Mott pe Voxa.
As fi vrut sa o cunosc mai bine pe Gigi Alexa, însă presimt ca o sa am ocazia cat de curând, se mai anunta crime si în celelalte anotimpuri ale vietii.

Cu sigurantă, această lectură mi-a întărit convingerea că de cele mai multe ori cartea bate filmul si cumva e si firesc sa fie asa. Cartea are răbdare cu povestea, îi da mai multă profunzime, subtilitate si esentă.
O desfăsurare de forte incredibila, pe plan emotional, spiritual, fizic, o călătorie fără de sfârsit către interiorul fiintei umane si o contestare a sa.
Am văzut filmul lansat de curând si mi-am dat seama ca ratasem cartea, asa ca m-am gândit ca ar fi o lectura potrivită la începutul acestui an.
Mary Shelley are capacitatea extraordinară de a te transporta prin peisaje, țări , stări, suferinte si dileme existentiale.
Rămâne această întrebarea deschisă "Cine este monstrul, de fapt?”