Grădina alchimiștilor de Ana Maria Negrilă este un roman dens, atmosferic, cu încărcătură intelectuală, care abundă în idei despre alchimie, nemurire, identitate. Nu e genul de carte pe care să o citești și să o uiți, este genul care își pune bine amprenta asupra gândurilor tale și te face să reflectezi asupra poveștilor despre identitate și sensul vieții chiar și după ce ai finalizat-o.
Personajele Stefano Moro, Francesca, Sander sunt personaje cu frământări interioare profunde, sunt mânați de dorință, de căutare, având de-a lungul timpului parte și de pierderi.
Acest roman te îndeamnă să îți pui întrebări , să reflectezi asupra transformării interioare și să te întrebi dacă descoperirea unor adevăruri îți face cu adevărat bine sau dacă este mai potrivit ca ele să rămână învăluite în legendă. Ajungi să te întrebi dacă dorința de nemurire nu ascunde, uneori, un gol interior. Oare cei care o caută nu se gândesc că a fi nemuritor înseamnă, de fapt, să îți prelungești aceeași viață, cu toate suferințele și frustrările ei?
Metafora "prinderea sufletului" este, de fapt, expresia unei obsesii profund umane, refuzul de a accepta moartea, dorința de a controla destinul. Odată ce sufletul este "capturat" se pierde echilibrul fragil dintre viață și moarte. În acest context îl regăsim pe Sander, care, în încercarea de a depăși limitele, alunecă treptat spre un dezechilibru interior.
Lipsa de înțelegere, respingerea și întâlnirea cu oameni lipsiți de scrupule îi erodează treptat încrederea în ceilalți și îi deformează umanitatea, fără o anula complet. Cred că Sander nu caută nemurirea, ci e doar un pretext, iar alchimia îi oferă o metodă prin care poate obține ce îi lipsește în interior. De fapt, el dorește să numai fie respins, rănit, să conteze cu adevărat pentru cineva, să numai profite cineva de vulnerabilitatea lui.
Sander nu este înțeles de propria sa familie și ajunge să fie perceput ca un "ciudat", deoarece oamenii tind să respingă ceea ce nu pot explica sau încadra în propriile credințe.
La fel ca și Sander, Stefano Moro este legat de aceeași dorință de cunoaștere absolută, dar diferit prin modul în care o caută. Cei doi reprezintă două forme diferite ale aceleași obsesii. În schimb, Francesca reprezintă legătura cu viața reală, fiind un personaj ghidat mai ales de emoție și intuiție. În viziunea ei, atunci când omul se pierde pe sine în căutarea adevărului absolut, tot ceea ce rămâne este un gol interior, o existență lipsită de sens și trăire autentică.
Recomand din tot sufletul romanul autoarei Ana Maria Negrilă. Nu veți fi dezamăgiți dacă îl veți citi.