O poveste care reamintește poate celor care și-au propus să uite ce a însemnat comunismul în România: manipularea, tortura, corupția și crima, frica, frica, frica.
De asemenea, ne reamintește că noi tot cu acei oameni defilăm până și în ziua de astăzi, cei care au tras și trag sforile în continuare și își clădesc imperii pe umerii oamenilor.
M-a scârbit personajul Lucian Cernea cum nu am mai fost scârbită de mult timp, efectiv cea mai joasă speță de om - oare câți Lucieni adevărați or fi în țara aceasta?
Scriitura este superbă, foarte curgătoare și melancolică, accentuând contrastul dintre duritatea poveștii și globul de cristal creat de antierou cu sângele și suferința altor oameni.
M-a întristat finalul, dar am înțeles că este realist pentru că niciodată nu sunt ei pedepsiți, ci oamenii din jurul lor. Totuși, de ce mereu cei nevinovați poartă pe umeri poverile celor vinovați? Unde este justiția, dreptatea divină, unde?