Exemplu de tehnică pe care o urăsc în cărți: un prim capitol plin de adrenalină, după care nimeni nu mai pomenește nimic despre ce s-a întâmplat la începutul cărții. Aici, povestea începe cu o crimă pe care făptașul încearcă să o îmbrace într-o sinucidere. Unde mai pui că victima este o persoană invalidă, deci intriga e amplificată de revoltă. Colac peste pupăză, făptașul fuge și cu banii agonisiți de victima sa. Iar apoi... liniște. Abia la finalul cărții ne mai amintește autorul că a existat o moarte la început. Nu că i-ar da măcar atunci vreun rol important... Potențial maxim, tehnică dezamăgitoare.
Fiind prima carte scrisă de Camus, publicată postum, poate e de înțeles. Sunt curioasă dacă se schimbă ceva în alte cărți semnate de el.