Am văzut cartea aceasta pentru prima oară acum câteva luni. Ne-am văzut, ne-am privit și mi-a fost de ajuns să știu că va fi o carte pe care n-o voi uita, o carte pe care nu-mi voi mai dori s-o las din mână, o carte care mă va ține în fotoliu ore la rând ca să-i descos misterul, să-i aflu povestea și să-i trăiesc personajele. Dar parcă n-a fost să fie; parcă soarta pur și simplu nu a vrut să fie a mea decât la momentul potrivit. N-am găsit-o nicăieri, am căutat-o într-o frenezie disperată imediat ce am dat cu ochii de ea pentru prima oară și, de atunci, din nou și din nou, am încercat s-ajung la ea. Dar n-a fost să fie: luni mai târziu de la prima întâlnire, prin mâna destinului și umorul sorții, am ajuns și eu să ating prima pagină, să-i citesc primele cuvinte și așa a început totul. Prima mea zi din restul vieții mele.
Poate pare neînsemnat, absurd ori chiar obsesiv ce vă zic. Dar, într-un fel, chiar așa a fost. Povestea asta a schimbat, într-un mod nebănuit, chimia vieții mele. Tânjitul după iubire, urletul pentru nedreptate, pasiunea dintr-o prietenie și sinceritatea cruntă a vieții, aleatoriul ei și cum nimeni nu scapă de soartă. Am citit, am învățat, am trăit, am simțit, am fost, m-am întâmplat. Și pare că, chiar și acum, după ce am dat ultima pagină, tot nu am plecat de tot de pe străzile Barcelonei. Poate nu o să o fac niciodată. De fapt, ce zic? Nu-mi doresc să plec cu adevărat niciodată. Măcar o parte din mine să fi rămas în povestea Gabrielei, a Silviei și a Cósimei.
Pentru asta citesc.
