Esty ʕ•ᴥ•ʔ

"We Used to Live Here"

From the very first line, this book was ABSOLUTELY FASCINATING. What I loved most was that I, as a reader, had something to do — the story made me work. Throughout the book, I had to decipher things, hunt for hidden messages in the text, translate passages into other languages, and crack codes. I really had to go the extra mile to uncover details and enjoy the full mystery — and wow, that was thrilling.

After I finished, I did some online research and discovered that, at the time of publication, the book sparked a real phenomenon: readers collaborating to find and solve those hidden codes. It felt like nobody could have uncovered everything alone — it required teamwork, messages exchanged between people, pieces shared and combined. That collective investigation was, for me, a wonderful idea.

The ending is open but very smartly handled. While the book works perfectly as a stand-alone, I can’t wait for a sequel or any further writing that explains more. Interestingly, most of the theories I found online point in the same direction — the clues and the final pages steer readers toward a unified interpretation. So the ending is open, yes, but it still leaves enough detail to make you feel the author meant a particular thing.

At the same time, the story is ABSOLUTELY TERRIFYING. I felt real emotion with the characters: fear, uncertainty, confusion. I got chills down my spine and found myself wanting to sleep with the light on. Questions kept rushing into my head on every page — Who is that person? What’s real and what isn’t? Are those things still there? The investigative side of the book is brilliant; I loved it.

"Casa nu-i acolo de unde te tragi, e acolo unde găsești lumina când totul devine întuneric. Găsește-ți o casă. S-ar putea să nu fie în trecut. Dar găsește-o și n-ai să te mai simți niciodată pierdut."

Am început această serie știind că e bună.
Ce nu știam era prin câte emoții, trăiri și stări o să trec până la finalul ei.
Și totuși, nu aș da niciodată înapoi.

Furia Roșie nu e doar o distopie — ci un dans între durere și speranță, între sclipirea sângelui și cea a stelelor.

Darrow nu e „alesul”.
Nu e ales de zei, de soartă sau de stele.
Este doar un om.
Un băiat cu mâinile muncite și inima frântă.
Un Roșu de jos care, atunci când totul i-a fost luat, a ales să se ridice.
A ales să lupte — nu pentru glorie, ci pentru că nu mai putea suporta minciuna în care trăiau toți.

Nu are o armură magică. Nu e infailibil. Nu e predestinat.
Are doar o durere profundă și decizia conștientă de a o transforma în ceva mai mare decât el.
Face greșeli. Eșuează. Are îndoieli. Dar nu renunță și continuă să învețe.

Nu e puternic pentru că trebuie să fie, ci pentru că se forțează să fie.
Se distruge pe sine și se reconstruiește.
Dar încă mai speră. Încă mai crede în oameni, în prietenie, în posibilitatea fiecăruia de a se schimba, de a alege să fie diferit.

Se înalță prin greșeli, din durere, având prieteni loiali și dușmani neobosiți.
Însă nu e singur: Sevro e acolo. Roque. Mustang. Și mulți alții — unii care vor rămâne, alții care vor trăda.

O distopie care, de fapt, nu e despre viitor, ci despre trăsăturile noastre umane împinse la extrem: inegalitatea, setea de putere, frica de a pierde controlul.
Și cu atât mai dureroasă este această poveste, când realizezi că nu e vorba doar de o poveste — e vorba de oameni.
Unii aleg să tacă. Alții aleg să se ridice.

Furia Roșie nu este despre eroi perfecți.
Este despre oameni care ard pe dinăuntru și totuși aleg să meargă mai departe.
Nu e un basm. E o revoluție.
Nu e un salvator. E un om care spune: „Ajunge.”

Pilda Semănătorului de Octavia E. Butler (remarcabilă femeie, respectele mele)

O carte publicată în 1993, ce ilustrează un viitor devastator, distopic, plasat chiar în anii 2024–2025. Citesc această carte în anul 2025 și am fost, al naibii, de îngrozită de ce poate să facă omul și, în același timp, recunoscătoare că nu trăiesc într-un asemenea scenariu.

Ca să înțelegeți de ce mi-a plăcut și, în același timp, de ce m-a afectat atât de mult această poveste, ar trebui să știți câte ceva despre mine. Eu am crescut într-o familie religioasă și, încă de când am fost copil, am fost prevenită constant că ne așteaptă pe toți sfârșitul lumii, odată cu toate nenorocirile aduse de acesta: foamete, secetă, războaie, dezastre naturale. Așa că, vedeți voi, ideile astea au rămas în mintea mea, m-au ținut trează noaptea și mi-au ocupat gândurile ziua și atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva, să mă pregătesc cumva, și am încercat să fac chiar asta... m-am antrenat cu un arc și niște săgeți, apoi cu cuțite pe care încercam să le arunc la țintă, am învățat să mă lupt (evident, cât puteam și eu, copil fiind) și chiar am ajuns să îmi pregătesc propria raniță de urgență cu hărți, medicamente și ce mai consideram eu necesar.

Așa că e puțin spus că mi-a plăcut această carte - nu, am simțit-o, am trăit-o alături de Lauren si ceilalți. Și fiecare pagină mi-a amintit constant de grijile mele, de frica și disperarea pe care le trăiam când eram copilă, crezând că într-o zi lumea așa cum o cunosc eu s-ar putea sfârși; de întrebările și îndoielile mele în legătură cu Dumnezeul în care am fost educată să cred; de pașii mei stângaci spre a descoperi în ce cred eu de fapt și ce îmi doresc de la viață.

Prin urmare, aceasta nu a fost o carte ușor de citit pentru mine, pentru că demonstrează de ce suntem capabili, și niciodată, dar niciodată nu ar trebui să clasificăm această carte doar ca operă de ficțiune și să trecem peste — nu, asta e semnalul nostru de alarmă că trăim pe o planetă de care ar trebui să ne pese mai mult și lângă oameni, ca și noi, pe care ar trebui să îi acceptăm și să îi înțelegem, pentru că doar pe noi ne avem.

Și, da, m-am simțit constant într-un sezon din The Walking Dead, doar că monștrii de data asta erau oamenii. Și nu există animal mai periculos decât omul, dar niciunul nu este mai capabil să aducă o schimbare așa cum o putem face noi.