"— Ce-i cu tine? a răcnit. Ce-i cu tine, omule? E doar o fată! Doar o fată!
— [...] Nu mai plecăm de pe gheața asta, de pe lacul ăsta. Ciuliți urechile, ascultați atent! O sa auziți moartea alunecând spre voi."
Fiecare vol. de până acum din universul Witcher mi-a ajuns la suflet într-un fel sau altul, dar "Turnul rândunicii", al-VI-lea vol. are ceva deosebit.
Poate datorită accentului pus pe dezvoltarea personajelor, poate pentru că sunt deja familiară cu povestea, iar noile nuanțe aduc exact profunzimea necesară. Sau poate pentru că stilul de scriere a fost ușor diferit, protagoniștii noștri îndrăgiți fiind cei care ne-au purtat pas cu pas prin narațiune, punând cap la cap cadrele temporale, scenele semnificative și detaliile care fac diferența în cursul evenimentelor, aducând tehnica povestirii în ramă la rang de artă.
Autorul ne reamintește că "Moara predestinării n-a stat pe loc, a măcinat grăunțele sorții... Ceea ce este scris trebuie să se întâmple." Prin urmare, nu ne lasă răgaz și încă de la începutul cărții ne face martorii unei scene de mare impact. Ciri, "Zirael, Rândunica, copilul-surpriză. Aleasa. Copilul destinului. Copilul Sângelui mai Vechi" este găsită de un pustnic în pădure, mai mult moartă decât vie, urmând ca din acel punct să aflăm ce s-a întâmplat cu ea de când a părăsit banda Șobolanilor.
Autorul reia și drumul aventurilor lui Geralt în căutarea lui Ciri, suplimentând efectivele fermecătorul său grup cu tânăra Angouleme, o adevărată supraviețuitoare.
Însă Ciri fură lumina reflectoarelor, punctând mai mult ca oricând caracterul inițiatic al întregii poveștii și oferindu-ne multe scene memorabile pe măsură ce se străduiește să răzbată în ciuda tuturor vicisitudinilor pentru că toți par să fie pe urmele ei dintr-un motiv sau altul.
Schema intrigilor politice este tot mai complicată, personajele negative se tot adună în mod amenințător, iar autorul mai plusează cu încă unul, Leo Bonhart, o adevărată mașină de ucis.
Yennefer strălucește la rândul său în acest volum, într-o ipostază puțin diferită.
Atmosfera redată e în egală măsură feerică și apăsătoare, cu trimiteri constante la sfârșitul inevitabil al acestei lumi.