Lacramioara Mihaela Ciobotaru

Nu m-a impresionat prea mult acest volum; primul mi-a plăcut mult mai mult.
De data asta am avut senzatia ca sunt in cabinetul unui psiholog in care personajele sunt "pacienti" si asta fara sa se "sape" prea mult, pentru ca stiam cam tot ce au trait sau traiesc ei.
Finalul a fost cel care a mai trezit putin la viata toata actiunea, cu toate ca, si la asta m-am asteptat (nu stiu de ce, probabil sunt mici indicii pe care in acest moment nu le pot puncta).

Induiosatoare pana la lacrimi (care au stat gata-gata sa erupa).
Foarte mult mi-a placut echilibrul dintre blandetea si intelepciunea personajului şi imaginile violente, ororile unui razboi in care cei multi sunt victime colaterale timp de generaţii.
Iar feliile de intelepciune, gândurile despre oameni, cărţi, fotografie .... instant love.

Apreciez o fictiune istorica buna, o biografie romanţată, insă de această dată m-am cam plictisit.
Povestea foarte bună, imaginile captivante, insă modul de scriere a fost cam greoi, iar actiunea cam lentă.

Oh, cum a durut cartea asta. E posibil sa imi fi placut cel mai mult din toata seria,
Spre deosebire de volumul anterior, nu am mai simtit discrepante atat de mari intre personaje si actiune si chiar daca am stiut deznodamantul, am stiut la ce sa ma astept, totul a curs.
Totuuuusi, se putea compacta putin, se putea renunta la un numar generos de pagini in care povestea e aceeasi, imaginile sunt aceleasi, personajele au aceleasi trairi...

Cred ca am mai citit o singura carte de la autor pana acum, dar cu siguranta voi continua sa il citesc.
Temele nu sunt chiar originale si nu stiu cum se face ca in ultimul timp dau eu de acelasi plot in mai multe carti.
Mi-a placut mult dinamica dintre personaje, modul in care au fost construite cele mai multe dintre ele.
Chiar daca putin trasa de par, actiunea m-a captivat, doar ca uneori m-am plictisit rau. Cele doua planuri intrepatrunse (al celor ce au fost si al celor ce sunt) a fost cam prea mult, sau mai bine zis nu atat de bine incorporate - asa, ca o maioneza taiata.
Puncte in plus merita cateva rasturnari de situatie, care chiar m-au luat pe nepregatite.
Capitolele foarte scurte au facut citirea foarte usoara, insa a dat in acelasi timp senzatia de sacadat si grabit; curiozitatea a fost totuși hranită și menținută la cote înalte prin hook-urile de la finalul (aproape) fiecărui capitol.

Când am auzit-o pe nepoțica mea de 13 ani ca e obsedată de carte, prima reacție a fost de ușoară îngrijorare (având în vedere ce am mai citit în ultimul timp în materie de fantasy și young adult, referindu-mă aici la scenele spicy) Daaaar, spre încântarea mea, nu a fost cazul și aici și da, dacă aș fi avut 13 ani, aș fi ținut-o într-un continuu “Awwwwwww”
Înțeleg de ce ar suspina o fată după un personaj cum e Kai, înțeleg și fascinația unui băiat pentru un personaj ca Pae, precum și încântarea adolescenților când vine vorba de aventura și puteri (genetice sau antrenate) .
Eu, cititorul adult, am apreciat descrierile detaliate, chiar dacă uneori puteau fi ușor restrânse, am apreciat antitezele și dinamica dintre personaje.
Ce nu m-a încântat prea mult, a fost asemănarea cu Jocurile foamei și indecizia protagonistei, dar în concluzie, mi-a făcut plăcere să intru în acest univers.

Recunosc ca am citit cartea datorită recomandarilor de pe retelele de socializare, dar nu este tocmai in zona mea de interes/confort literar. Astfel incat voi spune asa:
CE MI-A PLACUT
- estetica
- ideea cartii (chiar daca nu e chiar originala)
- s-a citit foarte usor, in ciuda numarului mare de pagini
- scrierea foarte cursiva, fluenta
- dinamica dintre personaje
- a avut plot bun si chiar plot twist
- ideea de "toate drumurile duc la NOI"
- partea intunecata a lui Ace/Asher
- personajele secundare
CE NU MI-A PLĂCUT
- construcţia personajelor principale
- usoara lalaiala (cred ca prima parte a cartii putea fi compactata)
- expresia "femeia mea"
- unele dintre "adevarurile" alea grave, ascunse de unii fata de ceilalti si care ar trebui sa le dea viata peste cap, dar care, daca urmarim firul povestii nu ar avea cine stie ce impact major

Aș zâmbi, dacă m-ar lăsa greutatea din piept. Da, e râsul-plânsul, dar m-a cam întristat cartea. Aveam 12 ani la Revoluție, dar greutatea evenimentelor e aceeași.
Iar cartea, este fix genul ăla care place tuturor și în care fiecare găsește ceva care să-l miște: fie umorul, satira, fie memoria timpurilor .