Lacramioara Mihaela Ciobotaru

Nu știu dacă am eu așteptări prea mari de la autoare, dar nici de data asta nu m-a dat pe spate și nu m-a surprins cu nimic. Nu numai ca nu a adus nimic nou, dar : bărbatul perfect la suprafață (identic cu soțul din Menajera), nămeții care blochează personajele, sora . Foarte previzibil totul . Pffff…
Nu zic “Nu citiți, pt ca pierdeți vremea”, dar dacă sunteți consumatori de thriller, e posibil să fiți dezamăgiți . În schimb, dacă abia ați intrat în lumea acestui gen, este o lectură plăcută.

Pentru mine a fost o lectură mai mult decât plăcută.
Imaginile nu sunt cele mai prietenoase, multe dintre personaje nu sunt tocmai agreabile, însă totul conturează atât de curat și dur în același timp, frânturi din viața lui 1790-1800.
Până la sfârșitul romanului nu am știut ca Martha Ballard a fost o persoană reală și ca romanul a fost inspirat din viața acesteia( având ca punct de plecare jurnalele scrise de ea), și asta mi-a mai dat un fior.

O lectura destul de dura, mare atentie la TW. Dar am citit-o cu mare placere, poate si datorita evolutiei in stitlul de scriere al autoarei, dar mai ales in modul in care au fost create personajele. Comparativ cu primul volum al seriei, acesta e pe o treapta superioara.
Am suferit alaturi de Maksim si Julia, am stat cu inima stransa in speranta reusitei in actiunile lor, m-am revoltat (putin spus) si recunosc ca m-am surpris de mai multe ori gandind la ce as fi eu in stare sa le fac unora ca Ivan, Alek si toti nenorocitii de teapa lor. Iar Julia cred ca va ocupa un loc fruntas in topul meu lunar al personajelor feminine.

Concept interesant, chiar dacă nu e prima întâlnire cu fantome din lecturile mele recente.
M-am așteptat totuși la mai mult, la ceva mai alert, la suspans și nu ar fi picat rău nici ceva răsturnări de situație. Nu m-a surprins cu nimic, a fost cam prea lent totul, experiența și capacitățile fantomelor au fost dezamăgitoare, iar “nenea’ cel rău” a fost banal, banal, banal. Mi-a dat o mică speranță ca se va întâmpla ceva, anunțul cu “Întreabă de Andreea”, dar nu a fost fructificată deloc ideea.
Reacția de final de carte : “Meh!”. Din păcate un maxim de 2,5⭐️

Despre căutare, regăsire, iubire în mai multe forme ale ei, despre om și Dumnezeu.
Profundă, e pentru oricine, dar nu pentru oricând. Ca orice carte, trebuie citită la momentul ei, iar faptul ca momentul ei pentru mine a fost acum, mi-a mai ridicat câteva întrebări . 🩵🩵

Nu e cel mai slab roman al Freidei, insa cu siguranță nici printre cele mai bune.
Destul de lentă acțiunea, extrem de previzibilă și un mare deja-vu (nimic nou in planul peisajului, al personajelor si relatiei dintre ele, al plotului).
Pentru un începător în ale thrillerului, ar fi totuși o lectură acceptabilă.

O lectura interesanta, dar din punctul de vedere al cititorului roman, usor dezamagitoare. As fi preferat sa intre mai mult in mitologia noastra si cu siguranta, ce am apreciat cel mai putin, a fost lumina in care au fost prezentate ielele (frumoase dar proaste). De altfel, nici asocierea dintre personajele mitologice si "progresul tehnologiei" nu mi s-a parut a fi cea mai fericita.
Initial am ezitat sa o citesc noaptea, datorita sinopsis-ului, insa am cedat. E adevarat ca sunt pasaje brutale, ce descriu sau trimit la actiuni violente (care declanseaza o serie de sentimente de la furie la repulsie si mila) insa nu e tocmai un horror.
Recomand? Sigur.

Nu sunt prea lamurita ce am citit.
A inceput dragalas, romantic si asteptam cu nerabdare partea de thriller, care ... nu prea a venit. Am avut in schimb parte de o cascada de caractere/personaje mitologice (unul dintre subiectele mele favorite, mai ales cand e vorba despre folclorul si mitologia noastra), doar ca totul s-a transformat in haos; am pierdut sirul demonilor/pricolici/tricolici/vampiri etc., am pierdut destul de des firul povestii, pentru ca pe alocuri si scrierea mi-a parut ca isi pierde din cursivitate ...pacat. Incepuse totul destul de bine.