Ildiko Szendrei

O carte din care sigur îți rămân în minte valizele și copiii morți. Mai sunt elemente care te vor bântui, însă povestea este atât de complicată și întortocheată încât nu ai cum să ții minte atâtea răsturnări de situație.

Nu recomand cartea asta părinților sensibili. Cu siguranță pentru voi ar fi o experiență greu de digerat.

Nota reală - 3,5🌟. Un mystery bine scris, dar care din păcate nu mi-a oferit atât de mult suspans pe cât mi-aș fi dorit. O recomand pasionaților de artă (pictură, sculptură), cu siguranță le-ar plăcea mai mult. Pentru că avem aici o pictoriță și sculptoriță pe nume Vanessa, a cărei lucrare expusă la un muzeu atrage atenția după ce un specialist spune că ar conține un os uman.

Curatorul fundației căreia Vanessa i-a cedat lucrările sale, James Backer, merge pe insula Eris, acolo unde Vanessa a trăit, pentru a găsi documente, schițe din care să reiasă dacă acel os este chiar uman sau nu. Acolo o găsește pe Grace, femeia care i-a fost alături Vanessei peste 20 de ani. O femeie corpolentă, dedicată, loială, care îl ajută într-o primă fază pe Backer, dar, pe măsură ce se cunosc tot mai bine (fără nimic sexual), se dezgroapă secrete care vor da totul peste cap. Vom vedea până unde a mers Grace pentru a apăra prietenia ei cu Vanessa, dar nu numai.

Cea mai mare parte a acțiunii propriu-zise este concentrată în ultimele 100 de pagini. Acea parte m-a făcut să o compar pe Grace cu Annie Wilkes din "Mysery" a lui S. King.

O nebunie de thriller! Am stat cu sufletul la gură vreo 150 de pagini, cu adrenalină la maximum, după care lucrurile se calmează și în loc de suspans, avem întoarceri în timp ca să înțelegem trecutul familiei și în special pe cel al femeii din prim plan. Prin ce tragedii a mai trecut și cum au afectat-o? Este sau nu nebună?

Ultimele 50 de pagini m-au urcat din nou în carusel și au transformat finalul în unul reușit. Din păcate, am scăzut o stea pentru acel mijloc nefericit, acea acalmie prea lungă. Dar vă garantez că este doar liniștea dinaintea furtunii!

Ar fi fost 3,5🌟, însă nu vreau să descurajez pe nimeni să citească această carte. Un fantasy destul de ușor, care nu are o lume sau personaje prea complicate, dar care nici nu oferă prea multe cititorului decât în ultimele 70 de pagini, să spunem. Acolo recunosc că m-a ținut ca pe ace.

În rest, o urmărim pe Violet, o tânără de 20 de ani, care se străduiește să devină călăreț de dragoni, deși nici capacitățile fizice, nici statura, nici îndemânarea nu o ajută. Ar fi trebuit să fie scrib, dar cu 6 luni înainte mama ei, general în armată, o forțează să schimbe domeniul.

Deși Violet nu pare deloc potrivită, autoarea alege să o prezinte mereu ca pe o salvatoare și învingătoare, ceea ce e greu credibil. Apare și tema enemies to lovers, pentru că Violet îl are ca superior pe Xaden, acest bărbat fatal, al cărui tată i-a ucis fratele în timpul unei revolte.

Vedem cum se dezvoltă relația dintre cei doi. Avem și un triunghi amoros, bineînțeles. Nimic neapărat rău până aici. Dar din păcate nu lipsesc scenele de sex explicit, din nou, complet inutile = o bulină neagră.

Repet, ultimele zeci de pagini au fost cele care au salvat cartea de la 3🌟, deși tot am impresia că am fost prea generoasă cu o poveste prea lungită.

O carte cu mult potențial, dar construcția a lăsat de dorit. Autoarea nu a fost atentă și unele detalii au fost lipsite de logică. De asemenea, după ce afli finalul și te întorci la primele pagini, îți dai seama că unele replici nu își aveau rostul. Sunt convinsă că la o recitire atentă ies și alte detalii nepotrivite la iveală.

În plus, multele pagini cu întoarceri în timp au frânat suspansul din carte. Prea multe detalii din trecutul familiei pentru o carte care ar fi trebuit să te țină cu sufletul la gură.

De apreciat ideea în schimb, inspirată din stilul Agathei Christie (Zece negri mititei).

❗SPOILER ALERT ⬇️⬇️⬇️

1. La începutul cărții, Nana vorbește cu Daisy în momentul în care tânăra ajunge la Seaglass. Cum face asta, din moment ce ea nu o aude și nu o poate vedea, Trixie nefiind prin preajmă?
2. Cum ar fi putut o femeie de 80 de ani și o adolescentă de 16 să mute cadavrul unui bărbat, fără să facă zgomot și fără să atragă atenția celor care sunt în casă?
3. Sunt multe scene în care personajele reacționează complet nepotrivit în fața uciderii părintelui/surorii, cu prea mare detașare, deși se declară afectate. Chiar și la scena din final, unde Conor o accidentează pe Daisy, Rose și Conor vorbesc despre viitorul relației lor, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Stilul inconfundabil al autoarei se simte și în volumul ei de debut. Are calitatea de a oferi povești de viață emoționante, care ies la iveală odată cu secrete de mult îngropate.

Așa se întâmplă și aici. Justine scrie la propriu o carte având ca subiect viața uneia dintre bătrânele pe care le îngrijește în căminul de bătrâni unde ea lucrează. În paralel, descoperă lucruri neștiute despre propria familie. Locuiește împreună cu bunicii ei paterni și cu Jules, verișorul ei. Părinții lor au murit toți 4 în același accident de mașină. Drama vine, la fel ca în "Apă proaspătă pentru flori", în momentul în care Justine descoperă care a fost cauza acestui accident.

Vedem detalii și din viața amoroasă a tinerei. Se dovedește a fi o fată destul de libertină, deși îi cade cu tronc un bărbat pe care nu îl poate avea.

Nu am înțeles rostul unor fetișuri expuse în carte, care au știrbit cumva din emoție. De asta i-am scăzut o stea.

Un alt gen de poveste decât cele cu care ne-a obișnuit autoarea. Mi-a amintit de "Vanessa mea cea întunecată" pentru că și aici se vorbește despre relații între profesori și eleve. Doar că lucrurile o iau razna la un moment dat și se ajunge chiar la crimă. Cine moare, cine ucide? Vă las pe voi să aflați.

Nu lipsesc răsturnările de situație și vă zic sincer că ultimele 220 de pagini le-am parcurs dintr-un foc. Am devorat povestea, pentru că acțiune zboară pur și simplu.

Atenție! În primele 300 de pagini nu veți regăsi nimic din zona thriller. Abia apoi încep răsturnările de situație, specifice autoarei Freida McFadden.

I-am scăzut o stea pentru că mi s-a părut că un anumit personaj nu a fost construit ca la carte și nu s-a prea potrivit așa cum se potrivesc piesele de puzzle. Și recunosc, mi-ar fi plăcut ceva mai mult suspans și în primele 300 de pagini. 😁

Tare greu mi-a fost cu această carte! Deși stilul de scriere nu a fost unul dificil sau alambicat, nu am simțit ca povestea să îmi fi oferit ceva. Sunt prezentate episoade din viața deportaților în Siberia, fără legătură între ele. Multe dintre personaje apar în doar câteva paragrafe, iar mai apoi nu mai știm nimic de ele. Nu există un fir narativ, acțiune în adevăratul sens al cuvântului. Nu este nici măcar un jurnal. Sunt doar frânturi ca niște flash-uri, combinate cu trăiri ale personajului-narator sau concluzii de viață ale acestuia.

Nu am înțeles prea bine nici titlul. De ce "din casa morților"? Traiul deportaților nu este nici pe departe unul atât de greu. Incomparabil cu ce se întâmpla peste aproape un secol, în celebrele lagăre ale morții. Ocnașii lui Dostoievski primesc mâncare bună, băutură, au parte de petreceri, de cadouri primite de la săteni. Este adevărat, nu lipsesc corecțiile fizice, dar cam atât.

Sper din suflet ca următoarele cărți ale autorului să îmi ofere altceva. 🙏