Ildiko Szendrei

Tare m-a supărat cartea asta prin finalul ei... Adică toată cartea așteptăm să se întâmple ceva, o direcție clară pe care ne-o dă autorul, ca în ultimul moment să schimbe brusc macazul.

Ganin, personajul principal, trăiește pe ascuns cu dragostea pentru Mașenka în suflet. Descoperă că, de când nu s-au mai văzut, Mașenka s-a căsătorit, iar Ganin este cazat în Berlin tocmai cu soțul femeii (astfel află, de fapt, că iubirea lui s-a căsătorit). Nu spune însă nimic nimănui. În doar câteva zile, Mașenka trebuie să ajungă și ea în această pensiune, așa că așteptăm cu sufletul la gură marea întâlnire și confruntarea. Dar... Nimic. Așteptăm degeaba.

Am simțit că am intrat cu bocancii în viața lui William Shakespeare. Și mi-a plăcut. O viață tristă, dincolo de succesul pe plan profesional. Autoarea a ales să nu menționeze numele personajului lui Shakespeare și chiar să îl lase în plan secund, aducând-o pe scenă pe soția sa, Agnes. O femeie puternică, atipică din unele puncte de vedere, care are și rol de tată pentru cei trei copii ai lor având în vedere că soțul său este plecat cu munca la Londra.

Îi cunoaștem pe cei doi soți încă de la începuturi, ceea ce ne apropie și mai mult de personaje. Iar atunci când lovește tragedia, durerea trece dincolo de paginile cărții.

P. S.: notele autoarei în care ne dezvăluie elementele reale din istorie pe care le folosește au ridicat povestea în ochii mei și cu siguranță am simțit totul mult mai intens.

Poveste alertă, spusă din 3 perspective: personajul feminin principal, masculin principal și criminalul pe care încă nu îl cunoaștem. Tot ce știm este că mai multe femei mor în aproximativ același mod. Nu este însă unicul element comun: femeile se cunoșteau între ele și aveau un trecut comun tocmai cu personajele noastre principale. Până aici, totul frumos și palpitant.

În final, însă, mi-ar fi plăcut dacă autoarea nu exagera cu plot twisturile. Unul singur era mai mult decât suficient. Am crezut că va muta vina de pe un personaj pe celălalt până le va epuiza pe toate. 🙈

În plus, am văzut că Alice Feeney are tendința să includă în poveștile ei personaje bătrâne sau bolnave cărora le atribuie niște roluri (aproape) imposibil de îndeplinit. Acesta a fost un alt element care a cam stricat cartea pentru mine, la fel ca în "Daisy Darker".

P. S.: Povestea seamănă foarte mult cu "Victimă fără chip" de Stefan Ahnhem, seria Fabian Risk.

Mi-a plăcut mai mult decât primul volum. Este un thriller destul de grafic, cu mult abuz în special de ordin psihic, dar și fizic, uneori victimele fiind copii. Așadar, atenție dacă sunteți mai sensibili.

Este genul de poveste în care știi cine e personajul negativ încă de la început și doar urmărești cum anume va fi el demascat de anchetatori.

Un detaliu este păstrat secret pe tot parcursul cărții. Este vorba despre identitatea unei persoane care este prezentată abia la final. Mi s-a părut un episod mult prea grăbit și prea puțin prezentat față de amploarea pe care o capătă de-a lungul întregii cărți.

Cu siguranță aș citi și următorul volum al seriei.

M-a surprins plăcut această poveste. M-a ținut în priză și m-a făcut curioasă de final. Datorită scriiturii am trăit alături de personaje toate emoțiile, frigul, frica, bucuria, nebunia.

Este o carte despre supraviețuire, adaptare, încredere, putere și acceptare, o carte în care, până la urmă, se poate regăsi fiecare dintre noi, deși evenimentele de aici nu sunt deloc unele comune.

I-am scăzut un punct pentru că am sperat până în ultima clipă că vom avea un final concret, palpabil, cuprinzător, însă autorul a preferat ca personajele sale să-și testeze puterile până la capăt.

Oare o să avem un volum 2? Tare mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc cu A. C. și cu E. C.

Am finalizat într-o singură zi această carte scrisă de Freida. Povestea seamănă izbitor cu primul volum al trilogiei "Stillhouse Lake" - "Refugiul de la Stillhouse Lake", carte apărută în anul 2017. Un tată care mutilează și ucide tinere în subsolul casei fără ca familia să știe ceva, iar după câțiva ani crime trase la indigo încep să fie comise, iar ochii anchetatorilor se întorc spre fiica ucigașului.

În cazul de față, această fiică se numește Nora, este medic chirurg și locuiește singură. Simte că o ia razna când apar tot soiul de indicii în propria ei locuință, indicii care o pot arunca după gratii. Este ea implicată în noile crime, mai ales că victimele sunt foste paciente pe care ea le-a operat, sau totul este o înscenare?

O poveste care m-a ținut în priză, dar finalul m-a cam dezamăgit, întrucât autoarea face abia atunci o mulțime de dezvăluiri care vin mănușă, detalii pe care le-a ținut ascunse până la sfârșit, doar ca să se asigure că cititorul nici nu poate bănui care va fi deznodământul. Așa că totul pare forțat și nenatural.

Dar pentru că mi-a plăcut "călătoria" până la final, nu o să îi scad foarte mult din punctaj.

M-am așteptat ca în autobiografia ei Agatha Christie să se concentreze pe ceea ce a lăsat moștenire: opera sa. Credeam că ne va da detalii picante despre cum au luat naștere cărțile ei, ce a înspirat-o, cum a ajuns la anumite finaluri. Și face asta, dar mult mai puțin și mai lipsit de profunzime decât mă așteptam. Și viața personală este atinsă cu grijă, ignorând complet, spre exemplu, episodul din decembrie 1926 când ea se face nevăzută timp de 11 zile.

Cartea se concentrează în cea mai mare parte pe călătoriile sale și pe casele pe care le cumpăra sau vindea, ajungând la un moment dat să dețină 7 case. Nu este foarte clar nici din ce bani, pentru că singură spune că nu avea venituri extraordinare din scris, iar taxele pe care le plătea erau destul de mari, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Pot spune că se simte faptul că autoarea a început scrierea autobiografiei la vârsta de 60 de ani și a încheiat-o 15 ani mai târziu. Multe evenimente sunt prezentate fragmentat, fără cursivitate.

P. S.: deși pe coperta 4, în sinopsis, este menționat episodul în care primul ei soț moare, nu îmi aduc aminte să fi întâlnit vreun pasaj despre asta în cele 760 de pagini.

Finalul a fost singurul din carte care pot spune că mi-a stârnit curiozitatea. În rest, am avut parte de întâmplări destul de banale din viețile unor adolescente. Una căsătorită înainte de vreme, alta invidioasă pe prima și aspirând la o viață ca cea a "prietenei" sale. Exceptând episodul total deplasat de pe plajă, când Elena e luată de val și - SPOILER - alege să își piardă virginitatea cu tatăl băiatului pe care îl iubea în secret - GATA SPOILERUL -, nu pot spune că mi s-a părut o poveste cât de puțin interesantă.

Voi continua tetralogia? Tot ce-i posibil, dar cu siguranță nu am așteptări.

Episodul tragic trăit de autor la 75 de ani este redat cu destul de multă detașare. Avem aici nu doar momentul tentativei de asasinat, ci și perioada recuperării, dar și câteva trimiteri în trecutul său.

În plus, ne oferă informații despre alți autori cunoscuți, prieteni cu Salman Rushdie, care au fost și ei victime ale unor atacuri furibunde care le-au pus viața în pericol, dar și câteva cazuri de boli cumplite care le-au curmat viața prea devreme.

Am scăzut un punct pentru că aș fi vrut să îl cunoaștem ceva mai bine și pe autorul atacului, căruia Rushdie nu îi spune nici măcar numele, atribuindu-i doar litera A.

Îmi plac mult cărțile în care naratorul este copil. La fel se întâmplă și aici. Naratorul nostru este un băiețel al cărui nume nu îl aflăm. Știm doar că are un frate mai mare, Sandu, cu care face tot soiul de năzbâtii. Viețile lor se schimbă atunci când tatăl este închis pe nedrept, după ce un vecin l-a pârât că deține o armă fără drept.

În final, după ce se lămurește cazul tatălui, copilul se confruntă cu un alt necaz, pe care însă îl privește cu naivitatea unui copil, ceea ce dă o altă dimensiune suferinței.

O poveste simplă, neclară pe-alocuri din cauza limbajului, pe care o parcurgi bucurându-te de starea pe care ți-o oferă mai mult decât de ceea ce se întâmplă.